„Când te văd mă bucur nespus!
Vreau să fug, un pic, de tine şi de mine.
Cine eşti?
Mi se pare că te cunosc de-o viaţă.
Sunt singură,
cea mai tristă,
cea mai ursuză,
cea mai confuză,
obtuză,
mofluză,
cea mai pesimistă.
M-am retras.
Puţini mă văd sau, poate, nimeni.
Trăiesc!
Atât.
Ce-mi spui?
Să mă îndrăgostesc de mine?
Cum?
Sunt fire sălbatică.
Ceva, din mine,
te-ntreabă,
nesigur:
Vrei să fim cei mai buni prieteni?
-Da!“

„Ţi-aş spune că mi-e dor de iubire
şi toamna m-aruncă în flăcări,
rugându-mă să nu mă tem,
să nu mă tem...
Se-aude o şoaptă;
înfiorată,
lumina coboară o treaptă.
Amurgul mă strigă pe nume: „iubita mea!”
„iubitul meu, ţi-aş spune...”
De ce m-ascund de gândul meu,
nu ştiu...“

Prin ale toamnei văi prelungi,
Cu tine am umblat odată.
Ciorchinul lunii sta să cadă
şi nu mai pot uita de-atunci.

Oare-o fi fost pe-aproape via
De m-ameţeam atât de rău?
Sau era numai gustul tău
Care-mi statornicea beţia?

Atâta ştiu: că aş fi mers
Cu tine, viaţa mea întreagă,
Şi frunzele fără de vlagă
Mi-ar fi părut atât de verzi! (Nina Casian)

„e
atâta tăcere în jur,
tac
codrii
şi lacuri
şi flori ...
tac
priviri căutându-se
parcă ,
şi tac inimi legănate
de dor ,
mai tace vioara
amorţita de brumă,
iar noi ?(...)
noi ,
ne iubim
în tăcere
zăcând
în surdină cu Bach
legaţi în legenda durerii
uitaţi undeva fără glas.
ce tainică-i a toamnei voce ...
dintr-un arţar
cad frunze arămii
în ceai
mi-a rămas
un singur cub de zahăr…
Tu“....(Cristina)