Pe la mijlocul lunii august am avut un vis ciudat și poate conținând simboluri, pe care nu sunt sigură că le-am înțeles. Cred că ar fi cazul să caut un forum unde lumea se ocupă cu interpretarea viselor, dar până atunci sper să nu plictisesc. Prea mult. )

Se făcea că eram într-o piață publică. Semăna cumva cu partea aceea de la Universitate, din spatele statuilor unde se mai organizează târguri de Crăciun. Era și în visul meu un târg, cu tarabe, lume multă.

La un moment dat, remarc o femeie care îmi zâmbește. O ignor și merg mai departe, dar femeia reapare tot zâmbind și atunci îi zâmbesc și eu. Începeam să am senzația că o cunosc. Brusc, femeia mă acuză de niște aiureli. Nu îmi era clar despre ce e vorba.

Tot brusc, apar niște oameni care încep să arunce cu pietre. Nu sunt speriată, dar pietrele continuă să cadă în jurul meu și atunci mă gândesc că ar trebui totuși să strig după ajutor. Și strig, dar în liniște și în gând.

Imediat apare un grup de polițiști. Sunt îmbrăcați în negru. Au și scuturi pe care și le așază în forma aia de broască țestoasă și înaintează spre cei care aruncau cu pietre.

Eu plec. Merg ce merg și văd niște leagăne. Până la urmă nu e rău că am venit aici, îmi zic și mă reped spre locul de joacă. În același timp observ că cerul e negru, dar plin, plin de stele și devin de-a dreptul euforică. Era ca în visul de care am povestit mai demult, dar fără acele spirale duble.

Când mă așez în leagăn, văd că e și mama acolo.
– Ce ciudat că se văd stelele aici, în centru, unde e mai multă lumină de la reclame, îi zic.
– Da, e ciudat, dar e frumos, zâmbește ea.

– Așa e, se bagă un bărbat în vorbă, eu nu am reușit să văd decât o mie de stele la Snagov, dar aici sunt mai multe.

Atunci observ că venise cu o fetiță, care stătea în leagănul de lângă mine. Încep să mă dau în leagăn, cu ochii pe cer. O senzație fantastică! Strig, râd și mă balansez din ce în ce mai sus în timp ce mă uit la stele. Fetița face exact ce fac eu.

Brusc, mă decid să plec acasă. Am impresia că sunt la Piața Unirii și pornesc spre metrou. Se pune să toarne cu găleata și eu încep să alerg.

Ploaia se oprește, dar decorul e altul. Străzile nu mai sunt pavate, e doar pământ pe jos. Casele sunt înalte și gri-maronii, parcă făcute din piatră, ceva gen evul mediu.

Nu-i nimic, îmi zic, nu e prima oară când ajung aici. (Și chiar nu era, am mai visat și altă dată zona aia). Trebuie doar să ies la metroul de la Izvor și așa voi ajunge acasă. Mă uit în jur. Nimeni! Sunt dezorientată. Merg la una dintre casele alea medievale. Era un restaurant.

– Nu vă supărați! Pe unde pot să ajung la Izvor?
– Îți arată el, răspunde un bărbat și face semn spre altul mai tânăr.

Tipul îmi zice să-l urmez spre o scară de piatră din interiorul clădirii.

– Sigur e pe aici? Întreb nedumerită.
– Sigur, sigur, răspunde el. Atunci observ că treptele erau acoperite cu bucăți de țesături țărănești. Erau ștergare albe cu diverse modele și bucăți din pături de lână, macate.
– Dar cum să calc pe ele? ezit eu foarte jenată.
– Nu-i nimic, spune el. Poți să calci, nu ne deranjează.

Tot am o reținere, dar încep să urc. Ștergarele erau curate în partea de jos a scării, dar cele din partea sus erau din ce în ce mai murdare. Ciudat, îmi spun, nu ar trebui să fie invers?

Înaintez din ce în ce mai greu. Tavanul era tot sus, nu se lăsase mai jos, dar eu mergeam aproape ghemuită. Ajung la o ușă deschisă și îmi dau seama că nu mai pot să merg. Îmi apuc un picior să îl trec peste prag și atunci văd că eram încălțată cu bocanci. Bocanci mari și grei.

– Hai că te ajut eu, zice bărbatul și mă împinge de la spate.
– Mulțumesc! Spun în timp ce mă ridic în picioare și încerc să mă uit în jur.

Și atunci văd că in jur nu e nimic. Absolut nimic. Nici deasupra, nici dedesubt. Totul alb-gri și gol. Și mă trezesc țipând.

Moderatori angel_angel39 Galateea admin