Dolofan și aromat,
Rumenit și-nsiropat,
Cozonacul este bun
Și de Paști, și de Crăciun.

Versuri de grădiniță. Dar era bună felia pe care o primeam ca gustare de după amiază. Nu îmi amintesc acum ce altceva mai primeam, nu îmi amintesc exact nici cum îl făcea bunica. Totuși, îmi amintesc senzația de ceva deosebit, cu totul special și cumva misterios. O taină și un ritual. Și mirosul de lapte fiert, aroma de vanilie și de coajă de lămâie. Apoi cubulețele de rahat trandafiriu sau verde sau cafeniu. Aveam o misiune importantă: să îl tai frumos în bucăți mai mici și, desigur, mai strecuram câte o bucățică în gură, doar trebuia gustat.

Îmi amintesc și de guguloiul imens, galben și lucios, cu care se lupta bunica. Nu asuda grinda (atât de mult cică ar trebui frământat), dar apăreau broboane strălucitoare pe fruntea ei. Și atunci venea bunicul. Își dădea haina jos, își sufleca mânecile de la cămașă, se spăla pe mâini și apoi să te ții. Nu avea nici o șansă guguloiul. Se pomenea dovedit. "Să se întindă mult. Așa, ca o curea!" îl dirija bunica, iar bunicul încuviința. Și coca supusă părăsea în sus copaia, urmând ascultătoare mâinile mari ale bunicului.

Făcea destul de mulți cozonaci, să aibă și de împărțit. Îi cocea în forme rotunde sau dreptunghiulare, ce vase avea la dispoziție. Urma, evident, așteptarea: să crească, să se coacă, să se răcească. Nu-l tăiem acum, că se-ncrudează! Apoi mireasma îmbietoare și gustul neîntrecut: de lapte, de ouă și de zahăr, de miracol și de copilărie.

Cică, încă de pe vremea romanilor, ar fi existat un fel de pască (placenta) și cozonac (libum) ca ofrande pentru zei. Despre daci nu am găsit nimic. Doar că ar exista un document în care se spune că, în urmă cu 1000 de ani, un grup de valahi a adus plăcintă cu brânză pentru patriarhul Bizanțului, cu prilejul Sărbătorilor Pascale. Îmi place plăcinta cu brânză, de fapt sunt în stare să mănânc brânză cu aproape orice. Dovadă clară , aș zice, că am o genă puternică de la geto-daci, oricât de amestecați om fi acum. Totuși, anul ăsta nu mai fac pască. M-am gândit să schimb.

Am căutat o rețetă simplă (nu am de gând să frământ chiar până asudă grinda) și cu ocazia asta am aflat că numele ar veni din limba greacă și ar însemna "păpușică". Ce drăguț! -am zis- dar pe urmă am văzut dezvoltat subiectul. Păpușica ar reprezenta un prunc înfășat sau un om îngropat. Cam... neobișnuită idee să mănânci un astfel de simbol. Îmi amintesc și de omuleții brandoși, și de omuleții de turtă dulce. Dacă mai adaug că există expresii ca "mi-ai mâncat sufletul" sau "colegii se mănâncă între ei" sau "îmi vine să te mănânc", chiar mă sperii. Dar să nu exagerez... Să revin la hrană cu dublu înțeles și la împărtășire ritualică. Sau poate ideea e că asta e viața, până la urmă, o călătorie între cozonacul de Crăciun și cel de Paști.

Cam atât. Sper să îmi iasă. Dacă nu, ceva comestibil tot va fi. Era să uit. Nu mă voi gândi că modelez o păpușică. Îmi voi imagina că modelez prezentul îmbrățișând strâns trecutul într-o spirală de dor.

Sărbători frumoase să aveți! Și așa cum vi le doriți!

Ce va mai fi, vom vedea...

Moderatori angel_angel39 Galateea admin