"Destula pace pentru un razboi", scria un om drag mie candva... si cam asta simt ca se aduna in jur in perioada asta a anului. As putea da vina pe spiritul sarbatorilor, dar cred ca tine mai mult de anotimp... ziua scurta, vremea rece, putina energie pentru lucruri mari, ramane doar linistea si casa, somnul, televizorul, familia, vinul, prietenii... un mod firesc de a ne conserva energia si asa spre limita minima...

Anul acesta fiica mea a devenit mare fan filme cu si despre Craciun, clasicele filme despre bunatate, iubire, dar, incercare, finalul mereu fericit si emotionant, ei bine, am tot vizionat impreuna cu ea aproape zilnic cate unul.

Ce m-a frapat de fiecare data a fost faptul ca desi sunt destul de selectiva cand vine vorba de filme, nu pot sa spun ca nu am urmarit cu placere genul respectiv, mai mult chiar m-am trezit la un moment dat prinsa in problemele si intrigile personajelor.... aici s-a declansat ceva. Mi-am dat seama ca si Alexa e captivata si traieste aceleasi stari ca si mine.... si am vrut sa-i explic ce se intampla.

Am vrut sa-i spun ca nimic nu e atat de grav pe cat pare, ca in afara de moarte poti rezolva orice, probleme la job, certuri cu parintii, lipsa banilor, faptul ca nu faci ceea ce iti place, ca nu iti urmezi visul, invidie, ura, hotie, minciuna, toate astea sunt momentane, intr-adevar dramatic subliniate de un film, bun sau prost, la un moment dat.... Inainte sa deschid gura mi-am dat seama ca sfaturile mele vin din patea unui adult care a trecut prin viata lovindu-se de toate astea si n-as face decat sa incerc sa-i dau o lectie de viata fortata, pornind de la momente din filme ce se vor toate povesti frumoase de Craciun.

N-am putut sa-i stric placerea de a viziona si nici de a intelege din propria ei experienta de viata cum stau cu adevarat lucrurile....

Uneori eu, ca parinte, as trece peste timp si i-as oferi copilului o explicatie realista a vietii, in asa fel incat sa nu se loveasca cu sufletul de toate colturile ei, dar... incerc sa ma abtin... vor fi doar vorbe in care va avea incredere, dar pe care nu le-a trait niciodata, desi mi-e greu, incep sa inteleg ca va trebui sa-mi las copilul sa sufere, sa se zbata, sa urle, sa duca dorul, sa lupte pentru a fi un adevar de nezdruncinat in sufletul ei ceea ce va invata.

Mi-e greu, dar daca ar fi sa ma intrebe cineva vreodata ce-mi doresc cu adevarat, n-as ezita: As vrea ca fata mea sa nu sufere, sa nu planga, sa nu o doara, sa nu fie nedreptatita, sa nu fie.... niciodata altfel decat fericita, zambitoare, sa aiba o viata lina si un viitor asa cum si-l doreste, sa fie parte din visul ei.

Asta ar fi marea mea dorinta.... a voastra?

Moderatori angel_angel39 Galateea admin