Îmi puteți explica, vă rog, cum mai funcționează treaba asta?
Eu nu am nicio teamă să mă îndrăgostesc. Ba chiar îmi doresc.
Sunt dispus să fac gafe, să iau „un flit”, să aud un sincer: „Uite, nu mă interesezi.”
Face parte din joc.
Ce nu înțeleg este doctrina.
Dragostea e aceeași de când lumea. Noi suntem cei care am construit în jurul ei un cod civil, un regulament al conviețuirii și, mai nou, un manual de proceduri.
Eu am crescut într-o epocă simplă - îți plăcea o fată,îi spuneai, ea îți răspundea și îți spunea ce gândește.
Punct.
Astăzi, înainte să scrii „salut”, îți trebuie un psiholog, un astrofizician de la NASA și, eventual, un exorcist.
Trebuie să placi fără să arăți că îți place.
Să scrii, dar nu prea mult.
Să răspunzi, dar nu prea repede.
Partenerul ideal e pisica lui Schrödinger - prezent și absent în același timp.
Dacă scrii prea mult, ești un caz uman.
Dacă răspunzi imediat, ești „disperat, dependent de pă.să.ri.că”.
Dacă trimiți o inimă, ești cringe.
Apoi vine cavaleria. Dacă plătești cina, ești patriarhal, dacă nu o plătești, ești un zgârcit.
Dacă îi deschizi portiera, ești „depășit”; dacă nu o deschizi, ești needucat.
Între timp, s-a născut un vocabular de boli rare:
gaslighting,
love bombing,
friendzonare…
La început îți scriu: „Ești diferit.” „Cu tine pot fi eu însămi.” Și apoi dispar ca niște stafii.
Tu recitești conversația ca un agent CIA, emoji, punctuație, ore, pauze.
La un moment dat nu mai cucerești o persoană, ci încerci să descifrezi Codul lui Da Vinci.
Am scris prea mult?
Am pus punct?
Am pus emoji?
Poate că aparțin unei generații ciudate, dacă îmi place cineva, îi spun. Dacă îmi lipsește cineva, îl caut.
Pentru mine entuziasmul e o calitate, nu o boală.
Astăzi câștigă cine ține mai puțin, cine dispare primul.
Un campionat absurd - ca să cucerești pe cineva trebuie să te prefaci că nu-ți pasă deloc.
Eu prefer alt sport: Privesc o femeie în ochi și îi spun ce gândesc.
Pentru că, în încercarea de a nu părea „cazuri umane”, am ajuns să ne comportăm ca niște proști.

Notă: Folosesc cuvintele ca să mă apropii mai mult de mine însumi, nu pentru a demonstra ceva. Pentru mine, cuvintele sunt un pod către mine însumi. Sunt un drum care nu se termină niciodată, o cale prin care mă apropii de adevărul meu cel mai intim. Este un gest profund omenesc, iar eu vreau să rămân pe acest parcurs al frumuseții și al împărtășirii.