Era singur. Totul in jurul lui tipa a pustiu: camerele mici, culoarele intortocheate, ecoul trist al tanguirilor sale.
Se misca incet, cu pasi tarsaiti, privirile plecate fara speranta refuzand sa ia aminte la ceva din jur.
La un moment tarsaitul se opri, cercetator parca: in colbul asternut in fata-i se distingea o urma de pas. Nostalgia il lovi ca un pumn nemilos, facandu-l sa se chirceasca in sine: ce minunate vremuri in care toti ai lui traiau veseli pe aici, lucrand impreuna, distrandu-se impreuna... cat trecuse oare de cand devenisera atat de putini incat spatiul era o povara? Mult, prea mult... acum era batran si singur si fara rost.
Se aseza turceste langa urma uitata de timp si se scarpina nedumerit: ce sa faca? Un beculet palpai ca o parere: “Un blog! O sa scriu un blog! Un link aruncat aiurea sau o mica propozitie – o sa imi iasa agramata sau fara rost, dar tot va fi ceva... “

Pana la urma... ce sa ceri de la un ultim neuron?

Moderatori angel_angel39 Galateea admin