Ideea de la care am pornit am gasit-o intr-o carte citita de curand: suntem doar niste copii ce poarta vesminte de oameni mari, seriosi si atotcunoscatori.

Vad relatiile intre barbat si femeie ca un joc, sau ca un duel demonstrativ... Sunt reguli nescrise, acceptate de amandoi, sunt limite trasate invizibil. Nu exista castigator, exista doar placerea jocului. Avantajul trece dintr-o parte in alta, ne place puterea pe care o avem asupra celuilalt de a-i trezi scanteia din privire, de a-i opri vorbele pe buze... de a-i face rasuflarea sa-si piarda cadenta ritmica... si facem experiente de tot felul: pielea arsa de trecerea alene a unui deget, dulceata unui cuvant dorit in secret, pravalirea navalnica a unui sarut in mijlocul disputei...
Nu se domina ci se ating locurile secrete care il fac pe celalat sa zambeasca, sa rada, sa fie melancolic, poate gelos sau poate sa se aprinda... intr-un sens bun. Avem putere si cu cat ne cunoastem mai bine, cu atat puterea creste... Cu cateva cuvinte... cumplitele arme ale creatiei ... putem aduce surasul vesel si stralucirea soarelui in ochii celuilalt, sau intunericul si lacrima cerului mohorat de toamna. Rau sau bine, in functie de atentia acordata si de ce ne dorim.
Cumva de aici se ajunge la testarea limitelor... Si daca nu suntem atenti si daca intindem prea mult de ele... jocul isi pierde farmecul, duelul devine real.
Ne place sa ne jucam... cu viata altora.

Moderatori angel_angel39 Galateea admin