Matrimoniale Romania

„- Tată-moşule, da' cocorii un' se duc când se duc?
- În ţara cocorilor.
- În ţara cocorilor?”
Asa am intrebat-o si eu pe bunica mea cand eram mica... “da’ sufletul un’se duce cand se duce?” Tocmai ramasesem fara bunicul, imi citea din Delavrancea... Evident, raspunsul a fost “in cer, la Dumnezeu”.
Acum m-a anuntat fii-mea sec ca ar trebui sa o las sa se joace cu fardurile mele (teritoriu interzis, ca drept urmare absolut fascinant), ca oricum sunt batrana si-o sa mor pana o sa aiba ea voie Pragmatismul copilariei... Ok, de acord, ceasul ticaie.
Deci un’ne ducem cand ne ducem? Ce e acolo? Uitare si liniste? Cunoastere? O alta viata? Damnare eterna? E ca o petrecere cosmica unde esti intampinat cu un pahar, muzica si voie buna?
Am tot rasucit ideea aceasta de suflet... l-am pus in relatie cu conceptul de dumnezeu dar si cu cel de univers ca “gradina salbatica”, raspunzand doar de haosul ordonat al legilor naturii. Nu cred in dumnezeu si totusi simt ca cineva imi sufla in ceafa si ca e ceva mai mult... poate trec de la ateism la agnosticism... Dar intrebari am.

Daca sufletul e energie, ce anume ii da individualitate? Ce ne face atat de diferiti?
Daca sufletul e nemuritor, de ce vorbim de inviere?
Se poate spune ca o celula are suflet? Nu prea, s-ar zice. Atunci cand anume se trece pragul si avortul devine crima? Cand este fetusul doar carne si cand este faptura insufletita?

Moderatori angel_angel39 Galateea admin