Matrimoniale Romania

M-am oprit în fața oglinzii din hol să-mi desfac gulerul cămășii după o zi lungă, dar reflexia care m-a privit înapoi nu avea riduri în colțul ochilor și nici umerii lăsați de oboseală, ci purta pe față o expresie de așteptare anxioasă, de parcă ar fi știut deja că o să-l părăsesc din nou. Avea cinci ani, ochii uriași, speriați, și un hanorac vechi, decolorat la coate, care îi era păstrat în dulap ca o dovadă a unei lumi pe care nu o mai vedeam de decenii. Ne despărțeau doar câțiva milimetri de sticlă și vreo patru decenii de tăcere, și am știut în acel moment că, dacă clipesc, acest moment se va închide pentru totdeauna. N-am clipit. Am întins mâna, iar sticla s-a topit ca gheața sub degete, fără să facă niciun sunet, fără să lase vreo urmă, ca și cum ar fi așteptat de ani de zile exact acel gest. Când am pășit dincolo, aerul mirosea a igrasie, a frica aceea veche de duminică seara și a NEcopilărie, un miros pe care nu l-am mai simțit niciodată și totuși îl recunoșteam din adâncul gâtului, de parcă ar fi fost un limbaj pe care corpul meu îl vorbea înainte ca mintea să existe.

M-am așezat pe marginea patului lui îngust, pe salteaua subțire care scârțâia sub greutatea mea de adult, iar el s-a tras înapoi, strângându-și genunchii la piept, cu ziarul "Scînteia" încă strâns în mâinile mici, ca și cum ar fi fost un scut care nu-l mai proteja de mult. „Nu-ți fie frică, ABI", i-am șoptit, privind la băiatul care am fost cândva, la acei ochi uriași care mă măsurau de sus până jos ca și cum ar fi încercat să decidă dacă sunt un vis sau încă o pedeapsă venită în haine de adult. „Sunt tu, cel de mai târziu. Și am venit să-ți spun tot ce nu știi ca să te pot salva." El a înghițit în sec și a privit spre ușa camerei, ca și cum ar fi așteptat să se deschidă în orice secundă, și apoi a spus, cu o voce subțire, spartă de frică: „Cine sunteți, domnule? Tăticul... va veni tăticul și... domnule, plecați, vă rog... tăticul este acolo."

Din camera alăturată se auzea vocea tatălui său, tăietoare, obosită, plină de acea autoritate care nu striga dar care nu tolera tăceri: „ABI, ai terminat de citit Scînteia? Reține, cursiv, pentru că altfel vei ajunge din nou în bucătărie, pe coji de nuci. Tu nu ești nici Bogdan de la 3, nici Paul. Vei avea vreme mai încolo. Acum însă trebuie să citești, să înveți, să asimilezi, nu mă dezamăgi din nou." Și ABI a tremurat, a strâns ziarul mai puternic în mâinile lui mici și degetele albe de efort, iar lacrimile i-au curs pe obraji fără să încerce să le șteargă, de parcă ar fi crezut că dacă le șterge, vor veni altele, mai mari, mai grele.

Știam că trebuie să mă apropii de el, că aveam nevoie având o clipă de încredere pentru a-mi permite să-l îmbrățișez, după atâția ani care trecuseră între noi, dar știam și că, dacă merg direct spre el, frica o să-l facă să se strângă și mai mult în acel colț de pat, așa că am făcut ce știam eu că funcționează, exact același lucru pe care îl făceam și eu când eram mic, iar lumea era prea mare: cu arătătorul, am început să desenez zâmbind un cerc imaginar, deasupra genunchilor lui strânși, și acel gest simplu, pe care l-am repetat de mii de ori în fața oglinzii ca să-mi amintesc cum se făcea, a dat rezultate imediate. ABI s-a oprit din plâns, a privit degetul meu care se mișca în aer, și apoi a privit din nou în ochii mei, și în privirea lui s-a schimbat ceva; o ușă mică s-a deschis undeva în spatele fricii, și când l-am îmbrățișat, el nu s-a mai retras. „ABI, haide să citim împreună. Vrei? Uite, voi începe eu, bine?" El a dat din cap afirmativ, liniștindu-se cu fiecare secundă, și eu am început să citesc, cu o voce caldă, lentă, pe care o foloseam când voiam să fac lumea mai mică și mai sigură: „...în spiritul indicațiilor, orientărilor și sarcinilor date de secretarul general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Campania agricolă de toamnă — front de acțiune pentru toate forțele satului... Vrei să repeți și tu?" Iar el a început tremurând, cu acea voce subțire care se spărgea la fiecare silabă: „În spi... spiritul in... indic... indica...", și eu am continuat să citesc, rând pe rând, fără grabă, fără judecată, lăsându-l să prindă ritmul meu, lăsându-l să simtă că ziarul acela imens, plin de cuvinte mari și de nume pe care nu le va mai auzi niciodată, era doar hârtie, doar cerneală, doar un obiect pe care îl putea învinge cu voce tare.

După o perioadă, liniștit, cu pomeții încă roșii de la plâns dar cu ochii deja limpezi, a citit pentru ultima dată articolul respectiv, zâmbind, fără nicio greșeală, și am simțit cum se strânge ceva în pieptul meu, o durere dulce, de parcă aș fi primit un cadou pe care îl așteptam de patruzeci de ani. „Ești pregătit, du-te la el, ești pregătit acum. Închide ochii, trage aer în piept, ABI. Greșelile au dispărut, ai văzut? Cercul le-a luat la el", i-am spus, desenând din nou cu arătătorul acel cerc invizibil, și el a închis ochii, a tras aer lung, profund, ca un om care învață să respire pentru prima dată, și apoi a deschis ochii, a zâmbit, și a mers spre ușa camerei cu ziarul sub braț, drept, fără să se uite în urmă.

În camera alăturată, ABI citea cursiv tot acel articol, fără nicio greșeală, cu vocea curată, curgătoare, pe care tatăl lui o aștepta de atâta timp, iar la întoarcere m-a îmbrățișat strâns, cu ambele brațe, ca și cum ar fi vrut să se asigure că nu o să dispar, și mi-a zis: „Mulțumesc, domnule!" „Te rog, spune-mi ABI. Față de ceilalți te poți adresa așa cum a zis tatăl tău, cu respect, dar între noi suntem doar ABI. Iar acum, îți voi spune ceva extraordinar, ceva care o să-ți schimbe totul." M-am aplecat și i-am arătat cu degetul spre bibliotecă, acele rafturi mici, aglomerate, cu cărțile așezate înclinat una pe alta, cu coperțile șterse de atâtea mâini: „Vezi cărțile acelea din bibliotecă? Le vei citi pe toate și va fi doar începutul. De pildă, seria lui Jules Verne te va ajuta atunci când, stând la geam, îi vei vedea pe Paul și Bogdan cum joacă tenis cu piciorul. În timp ce ei bat mingea, tu vei naviga pe Nautilus alături de Căpitanul Nemo. Iar povestirile Șeherezadei te vor ajuta să depășești momentele în care ceilalți te vor împinge sau te vor batjocori. Atunci când vor râde de tine, Tic și Țombi, alături de Maria și Lucia, îți vor deschide drumul către Peștera Neagră. Iar când îți vor lua mâncarea la școală, Căpitanul Apostolescu îți va arăta cum reușește să descifreze cifrul D-237." ABI a privit cărțile, a privit mâna mea care arăta spre ele, și apoi a privit din nou în ochii mei, și am văzut cum sclipirea mică, a unui copil care tocmai a primit o hartă, i-a aprins fața. „Le voi citi pe toate", a spus el, cu vocea încă subțire, dar deja mai fermă, și eu am zâmbit, am desenat cercul încă o dată, de data aceasta mare, care ne cuprindea pe amândoi, și am șoptit: „Și eu voi fi acolo, în fiecare pagină."

Au trecut aproape 3 ani de atunci, ani în care biblioteca din cameră a încetat să mai fie o grămadă de hârtie prăfuită și a devenit, rând pe rând, o fortăreață secretă pe care ABI o cunoștea la fel de bine ca și scara blocului, iar când timpul s-a dilatat din nou, nu mai eram în fața patului de copil de grădiniță, ci mă sprijineam de zidul scorojit de lângă caloriferul de fontă al clasei, cu umerii mei de adult strânși în haina de toamnă, privind la băiatul care avea acum opt ani și care stătea în ultima bancă, strâns în banca lui prea mare, ținând în poală un pachețel învelit în hârtie de ziar, cu mâinile tremurându-i sub stofă. Era pauza mare, iar zgomotul din curtea școlii trecea prin geamurile prinse cu chit uscat ca un ecou de sticlă spartă, un haos de voci și de pași care lovea în sticlă și se împrăștia pe pereții scorojiți ai clasei. Trei băieți mai mari se opriseră în fața lui, unul dintre ei, cel cu șireturile dezlegate și zâmbetul strâmb, îi smulsese deja colțul de pâine cu marmeladă, iar celălalt strigase, cu vocea groasă, triumfătoare a celui care tocmai a câștigat ceva ce nu-i aparținea: „Ce ai acolo, mă, tocilarule? Tot ziarul de ieri? Ia dă-l încoace, că ție oricum nu-ți trebuie, tu mănânci doar litere," în timp ce pachetul zbura din mână în mână, lăsând pe podeaua unsă cu motorină doar firimituri și o pată maronie care se întindea lent, ca o hartă a unui teritoriu părăsit. ABI nu plângea, dar își rodea gulerul de la uniformă, cu degetele care se strângeau în materialul aspru, privind fix spre pata de pe jos, simțind cum stomacul i se strângea, dar mintea lui căuta deja un tipar în haosul din jur, un fir pe care să-l prindă ca să nu se piardă.

M-am așezat pe banca din fața lui, întors invers, cu tălpile pe scândura rece, privindu-l direct în ochi, iar agresorii lui nu mă puteau vedea, pentru că în lumina lor spațiul din jurul băncii era doar un colț gol, lăsat în umbră, un loc pe care nu-l bănuia nimeni. Am ridicat arătătorul și am început să descriu în aer, deasupra podelei pătate, acel cerc nevăzut, și ABI și-a ridicat încet privirea spre degetul meu, recunoscându-mă instantaneu, cu o clipire scurtă, de parcă ar fi schimbat un semnal cu un tovarăș de echipă. „Privește cercul, ABI", i-am șoptit, iar el a înghițit în sec, a lăsat mâinile pe pachețelul gol și a spus, cu vocea încă subțire, dar cu un fir de furie nouă, pe care nu-l mai auzisem: „Ei mi-au luat pâinea, ABI. Toată." „Știu", i-am răspuns, fără să ridic vocea, fără să grăbesc nimic. „Pâinea nu mai este a ta. Dar ce ai în cap, ei nu pot să-ți ia." El a privit spre băieții care se îndepărtau pe coridor, cu râsetele care se stingeau pe măsură ce se depărtau, și apoi a privit din nou în ochii mei, și a întrebat, cu vocea prudentă, a celui care încearcă să verifice dacă nu cumva se înșală: „Căpitanul Apostolescu?" „Da", i-am răspuns, și am arătat cu degetul spre cel din mijloc, cel care i-a luat pachetul, care se oprise în fața ușii de la coridor și își muta greutatea de pe un picior pe altul, cu mâinile în buzunare, cu privirea aplecată spre podea. „Uită-te la el. Ce vezi?" ABI a privit, și-a strâns buzele, a privit din nou, și a spus, cu o ezitare care m-a surprins: „Se uita la ușă." „Asta e tot ce ai nevoie", i-am spus, și am desenat cercul încă o dată, de data aceasta mic, doar deasupra palmelor lui, ca un sigiliu. „Data viitoare când se apropie de tine, nu te mai strânge în bancă. Privește-i direct în ochi, folosește cercul pe care ți l-am lăsat și citește-le frica de pe fețe. Cifrul D-237 nu se dezleagă cu pumnul, ABI. Se dezleagă cu mintea." El a înghițit în sec, și-a îndreptat spatele în bancă, iar degetele lui au încetat să mai roadă materialul aspru al uniformei, și s-a uitat spre ușa pe care băieții tocmai o traversau, și pentru prima dată, pe chipul lui nu s-au mai văzut groaza, ci o curiozitate rece, analitică, exact ca a unui căpitan care tocmai a înțeles strategia adversarului. „Mulțumesc", a șoptit el atât de încet încât sunetul s-a pierdut în zgomotul soneriei care anunța ora de matematică.

Zgomotul soneriei s-a transformat rapid într-un strigăt prelung, purtat de vântul tăios de toamnă care mătura maidanul din spatele blocului, și m-am aflat deja acolo, pe bordura de beton, lângă el, cu umărul lipit de al lui, lăsând căldura propriului corp de adult să treacă prin stofa subțire a hainei sale. În tot acest timp, Paul și Bogdan alergau cu fețele înroșite de efort, lovind cu precizie o minge de cauciuc uzată care trecea milimetric peste o sfoară legată de două bănci rupte. ABI stătea cu mâinile băgate adânc în buzunarele hainei prea mari pentru el, cu degetele strânse în stofă, și eu simțeam cum tremură, un tremur fin, constant, care trecea prin umerii lui și ajungea la umărul meu. Voia doar să se uite, să fie primit în marginea lumii lor, dar de fiecare dată când mingea ajungea aproape de picioarele lui, Bogdan se repezea și o smulgea cu o bruscare violentă, strigând: „Nu pune mâna pe ea, bă, că o murdărești de cerneală! Du-te în casă și citește, că la fotbal ești degeaba!", iar Paul scuipa pe jos, râzând zgomotos, în timp ce alți doi copii de pe margine îl împinseseră pe ABI înapoi pe bordură, făcându-l să se împiedice și să-și julească palma de asfalt. Durerea din palmă nu era nimic pe lângă zidul invizibil care îl separa de restul lumii, de pe bordură, de la marginea acelui maidan gri, închis de blocuri cenușii, unde vântul ridica praf și pungi de plastic și unde mingea era singura regină.

Am trasat un cerc mare, care ne cuprindea pe amândoi, izolându-ne de strigătele de pe maidan, și i-am luat mâna mică și julită în palmele mele mari, aspre, și am simțit cum îi tremurau degetele într-ale mele. „Palma se va vindeca, ABI", i-am spus, mângâindu-i spatele, fără grabă, fără dramă. El a privit palma lui, a privit mingea care trecea și trecea peste sfoară, a privit spre Paul și Bogdan care râdeau, și a spus, cu vocea încă subțire, dar cu un fir de încăpățânare nouă: „De ce nu ne lasă să jucăm?" „Pentru că pentru ei mingea este mai importantă decât persoana ta", i-am răspuns, fără să ridic vocea, fără să explic prea mult, lăsând cuvintele să cadă între noi ca niște pietre în apă. „Pentru tine, mingea reprezintă doar un motiv ca să ieși din cameră și să navighezi." El a ridicat ochii spre mine, și am văzut cum sclipirea aia mică se aprindea din nou, și a întrebat: „Pe Nautilus?" „Pe Nautilus", i-am confirmat, și am arătat cu bărbia spre maidan, spre blocurile de beton, spre cerul de noiembrie care se înnora. „Și Căpitanul Nemo nu stă la geam să se uite la ceilalți care bat mingea. El e deja la fundul oceanului. Lasă-i să bată mingea. Mingea lor se va sparge, maidanul va fi înghițit de blocuri noi, dar lumea pe care o construiești tu în minte va rămâne întreagă." ABI a privit palma lui julită, a strâns degetele într-un pumn hotărât, s-a ridicat de pe bordură, s-a scuturat de praful de pe pantaloni și s-a întors cu spatele la terenul de tenis, mergând drept, cu umerii ridicați, cu un pas pe care nu-l mai avusese până acum, un pas de om care știe că are un submarin ascuns în piept.

Scara blocului l-a înghițit cu tot cu ecoul pașilor de pe maidan, dar frigul din palme nu s-a topit nici când a trecut pragul apartamentului, și înăuntru era o liniște grea de duminică după-amiază, o liniște care mirosea a mâncare scăzută și a covoare nespălate, o liniște în care fiecare zgomot trebuia calculat ca să nu trezească monstrul autorității din camera alăturată. ABI s-a descălțat în tăcere, fără să lase cheile să sune pe măsuța din hol, și s-a retras direct în camera lui, la geamul mare care dădea spre parcare, iar eu am intrat în urma lui, prin întunericul care începea să umple colțurile camerei, și m-am sprijinit de sticlă, la doar câțiva centimetri de creștetul lui, simțind cum frica i se citea în umerii strânși, in maxilarul încordat, în degetele care se strângeau pe pervaz. Afară, cerul de noiembrie se stinsese într-un cenușiu metalic, iar blocurile de vizavi păreau niște uriași de beton adormiți, cu ferestrele luminate slab, ca niște ochi bolnavi, și în parcare, daciile înghețate stăteau nemișcate, cu geamurile aburite, ca niște submarine părăsite la suprafață. Paul și Bogdan își strângeau sfoara de la tenis, lăsând maidanul complet gol, o întindere de pământ bătătorit unde vântul învârtea o pungă de plastic, și singurătatea i s-a lăsat pe umeri ca o haină de plumb, o greutate pe care nu o putea arunca pe nimeni, o greutate care era a lui, a acelui copil de nouă ani care stătea la geam și se uita la o lume care mergea fără el.

M-am aplecat și i-am spus, cu voce caldă și lentă, pe care o foloseam când voiam să fac lumea mai mică și mai sigură: „Privește dincolo de sticlă, ABI." El a închis ochii, a tras aerul lung, profund, și apoi i-a deschis, și a privit prin geam, la maidanul gol, la daciile înghețate, la blocurile de beton, și a spus, cu vocea prudentă: „De ce sunt singur?" „Nu ești singur", i-am răspuns, și am desenat pe geamul aburit, chiar în dreptul maidanului pustiu, cercul nostru invizibil, transformând sticla într-o lentilă care nu mai arăta parcare, ci ocean. „Geamul ăsta e hubloul. Iar afară este oceanul. Nu ești închis. Ești adânc." El a privit din nou prin sticlă, și am văzut cum privirea lui se schimba, cum se mulțumea la altceva, la altceva ce nu era maidanul gri, nu erau daciile înghețate, ci la ceva ce doar el putea vedea, la ceva ce era de fapt acolo, în adâncul oceanului, la ceva ce Căpitanul Nemo ar fi numit casa lui. „Și Paul cu Bogdan?" a întrebat el, cu o curiozitate care nu mai trăda frică. „Sunt la suprafață", i-am răspuns. „Bat o minge. Nu știu că există ocean." El a zâmbit, un zâmbet mic, subțire, dar real, și a întins un deget și a urmărit conturul cercului pe sticla aburită, iar în ochii lui uriași s-a reflectat o secundă lumina unui far imaginar din adâncuri, și tristețea i s-a șters de pe chip, înlocuită de acea mândrie solitară a omului care știe că deține un secret pe care nimeni nu i-l poate fura.

Lumina farului de pe geam s-a stins brusc când ușa camerei s-a deschis cu un scârțâit scurt, tăios, și umbra tatălui s-a proiectat lungă pe perete, iar mirosul de tutun ieftin a inundat instantaneu spațiul, amestecându-se cu igrasia și cu mirosul de mâncare scăzută din bucătărie. „Încă mai stai degeaba la geam, ABI? Ți-am spus că timpul nu se așteaptă, se folosește. Treci în bucătărie, mi-a spus mama ta că ai greșit din nou la exercițiile de caligrafie. Literele tale arată ca niște picioare de păianjen. Ia caietul și du-te unde ți-am zis. Până nu umpli zece pagini perfecte, nu ieși de acolo. Să simți puțin asprimea podelei, poate așa îți intră disciplina în degete. Nu mă face să vin eu la tine." Vocea lui era obosită, nu răutăcioasă, dar oboseala era mai tăioasă decât răutatea, pentru că răutatea cel puțin te avertiza, pe când oboseala te lăsa singur cu greutatea ei. ABI a luat caietul de dictando cu copertă albastră, l-a strâns la piept ca pe o sentință, și a mers cu capul plecat spre bucătăria întunecată, unde podeaua de mozaic rece îl aștepta cu colțul ei plin de umbre și frica veche de pedeapsă, iar eu am mers în urma lui, în tăcere, fără să mă arăt, fără să fac un gest, doar ca un refugiu cald în spatele umerilor lui.

S-a așezat în genunchi, cu caietul sprijinit pe un scaun de lemn, cu spatele drept, cu degetele strânse pe stilou, iar lacrimile au început să picure rar pe liniile dictandoului, dizolvând cerneala proaspătă în pete albăstrui care se împrăștiau pe hârtie ca niște pete de nori pe un cer de hârtie. M-am așezat pe podea direct lângă el, lăsându-mi genunchii pe mozaicul acela tăios, luând simbolic toată răceala pietrei asupra corpului meu de adult, și am ridicat arătătorul și am început să trasez în praf, în jurul scaunului și al caietului, cel mai mare și mai strălucitor cerc de până acum, un cerc care nu mai era invizibil, care se vedea în praful de pe mozaic, care era o fortăreață, un zid, un refugiu. „ABI", i-am spus, doar numele, fără să adaug altceva, și el s-a oprit din plâns, a privit cercul din praf, a privit caietul, a privit stiloul, și a întrebat, cu vocea spartă, umedă: „De ce zece pagini?" „Da", i-am răspuns. „Și tu ești Șeherezada." El a ridicat ochii spre mine, și în privirea lui era o întrebare care nu era formulată, o întrebare care se citea în fruntea lui încleștată, în buzele lui tremurânde, și eu am auzit-o, am auzit întrebarea care suna: „Cum? Cum pot fi eu, pe mozaicul ăsta, cu lacrimi pe caiet, Șeherezada?" Și i-am răspuns, cu vocea caldă, lentă, fără să explic prea mult, fără să fac un discurs, doar cu atât cât era nevoie: „Pentru că fiecare literă pe care o scrii acum e o noapte câștigată. Și tu nu scrii exerciții. Tu coși o armură." El a înghițit în sec, și-a șters ochii cu mâneca hainei, a apucat stiloul cu fermitate și a început să scrie, și eu am tăcut, am tăcut de data asta, am lăsat sunetul stiloului pe hârtie să umple bucătăria, am lăsat mirosul de igrasie și de tutun și de mâncare scăzută să se amestece, am lăsat mozaicul să-mi treacă prin genunchi, am lăsat cercul din praf să rămână acolo, să se șteargă încet, să dispară, să nu fie nevoie de el, pentru că ABI scria, scria, scria, cu degetele care nu mai tremurau, cu spatele care se îndrepta, cu lacrimile care se opreau una câte una, ca niște soldați care își încheiau tura. A scris pagină după pagină, în tăcere, iar când tatăl a intrat mai târziu, cu haina încă pe el, cu mirosul de tutun încă în păr, ABI a ridicat capul, l-a privit direct în ochi, și i-a întins caietul fără nicio ezitare, cu acea demnitate calmă a celui care tocmai a învins moartea prin poveste, iar tatăl a privit paginile, a privit literele rotunde, sigure, aliniate, a privit fața fiului său, și a zis, cu vocea obosită, fără să ridice tonul, fără să adauge nimic: „Bine. Du-te la somn." Și ABI a mers, cu caietul sub braț, cu cercul șters din praf, cu zece pagini de armură cosită din cuvinte, și eu am rămas pe mozaic încă o secundă, cu genunchii îndurerați de piatră, cu cercul șters, cu mirosul de tutun și igrasie, și apoi m-am ridicat, în tăcere, fără să mă arăt, fără să fac un gest, doar ca o prezență caldă care se retrage, care lasă copilul singur cu victoria lui, cu armura lui, cu noaptea pe care tocmai a câștigat-o.

Oglinda din hol mă aștepta cu sticla deja solidă, cu reflexia mea de adult, cu gulerul cămășii încă nedesfăcut, cu umerii lăsați de o zi lungă care nu se mai termina niciodată, și am privit în sticlă, la fața mea, la ridurile din colțul ochilor, la umerii care purtaseră atâtea zile lungi, și am simțit cum se strânge ceva în piept, o durere dulce, de parcă aș fi părăsit un loc care nu mai exista, un loc care exista doar în mine, un loc care era și nu era, un loc care mirosea a igrasie și a NEcopilărie și a fricii vechi de duminică seara. Am întins mâna spre sticlă, ca să-mi desfac gulerul, ca să fac acel gest simplu, zilnic, pe care îl făceam de patruzeci de ani, și degetele mele s-au oprit la un milimetru de suprafață, reci, tari, definitive, și am lăsat mâna în jos, am desfăcut gulerul cu cealaltă mână, am intrat în cameră, în tăcerea grea de seară, în mirosul de cafea rece, și m-am așezat pe canapea, cu capul sprijinit de perete, cu ochii închiși, cu cercul invizibil desenat undeva în piept, în loc de inimă, și am așteptat, fără să știu ce, fără să știu de ce, doar așteptat, ca un om care știe că undeva, într-o cameră îngustă, un băiat de cinci ani doarme cu un ziar sub pernă și un cerc în palmă, și că acel cerc, deși șters din praf, deși invizibil, deși pe jumătate uitat, va rămâne acolo, în pieptul lui, în loc de inimă, pentru tot restul vieții lui, și că eu, cel de mai târziu, cel care am venit să-l salvez, sunt doar un gând care a trecut prin sticlă, o urmă de deget pe o oglindă, un miros de igrasie care se stinge încet, dar care rămâne, care rămâne, care rămâne.

Moderatori angel_angel39 Galateea admin