Se culcă omul liniștit seara, cu capul pe perna lui moale, fără frământări, neliniști, gânduri și se trezește în miez de noapte sau când nici nu se mijesc zorii și gata-i frământarea, adio somn, bun venit perpelire!
Și nu-i bai că mai faci nopți albe, că-i destulă veșnicia ce te așteaptă într-o lume "de dincolo" dar măcar de-ai înțelege ceva din stările de extaz sau necaz prin care te poartă inima. Măcar de te-ai ține de promisiunile pe care ți le faci singur în negura nopții, căci zorile regăsesc speranța, pe care tu, cu o seară înainte, ai ascuns-o într-un ungher de suflet.

Inimă, tu nu obosești niciodată? Că pe mine m-ai făcut din om, neom; mi-ai făcut din noapte, zi; mi-ai luat liniștea și mi-ai dat frământarea; mi-ai luat rațiunea și mi-ai dat nebunia.
Tu chiar nu vrei să-mbătrânești?

Moderatori angel_angel39 Galateea admin