Știi, bunica n-a fost la școală, nu știa să scrie sau să citească. La timpul ăla, fetelor nu le trebuia carte, ci să fie bune de muncă, așa că se iscălea punând degetul. Bunicul însă era învățat, făcuse 5 clase. Bunica n-a vrut să se mărite cu el, deși avea 30 de ani. Dar străbunica, văduvă din primul război și cu băietul disparut pe front în al doilea război, nu mai făcea față muncii pământului, așa că a maritat-o cu bunicul. Bunicul deși era mai mic decat bunica cu 10 ani, era mândru tare, numai că a fost cam bolnăvicios toata viața lui, așa că tot bunica muncea. Era ca o furnicuță., de cu noapte o vedeai când la popa Săvescu, argățind, când pe câmp, muncind. Bunicul nu lăsa casa singură, așa ca mai mult singură muncea. N-am vazut-o vreodata să zambeasca, mereu încruntată, ca sfinții ăia de pe pereți. Tata spunea de bunicul că e bolnav de lene așa că ei nu prea s-au înteles. Nici noi, nepotii nu prea îi vizitam. După ce a murit bunica, bunicul a trăt din pensia de urmaș, a bunicii și cu cel mai ajuta mama.

Tata, în schimb, era harnic. Nu bine se apuca de o treaba că nu se lăsa până nu o termina. N-avea stare. Mereu avea ceva de facut. Era si credincios, când ne prindea că stăm, pomenea de toți sfinții din calendar si de dumnezeii mă-sii. Eu stiam că există doar un Dumnezeu, dar probabil știa tata mai bine câți sunt. La noi în casă nu era democrație, tata comanda si noi executam. Când m-am pus odata cu el în gura, mi-a dat un dos de palma, de nu mi-a mai trebuit democrație. Mi-a și dat un sfat de viata, pe care nu l-am uitat nici acum: când te-i mărita și ți-o veni barbatul nervos sau băut acasă, să taci, altfel ai să-mi vii bătută acasă. Așa că am tăcut cand venea Ion, bărbată-miu băut.

Am ajuns si eu la vârsta de 30 de ani și nu mă dădeam dusu lui de-acasă. Imi era bine se pare. Dar îmi întrase mie în cap, o idee, fiindcă citisem undeva că în viată daca vrei sa fii fericit trebuie să faci un om fericit. Și mi-a cășunat pe Ion. Așa că l-am luat de bărbat că tare mai era nefericit. Mereu între două slujbe, nevastă-sa îl lăsa-se de câțiva ani si nu-l lăsa să-și vadă nici măcar copilul ce-l aveau împreună. Ce mai, un suflet fără de noroc. Am vrut să fiu eu norocul lui și să-l fericesc. Și l-am fericit. Dar tot ghinionist a rămas. Pe tot ce punea măna se strica. De slujbe nici nu mai spun, nu erau de el. După 2-3 săptămâni își dădea demisia . Deja ma oboseau și pe mine slujbele lui, așa că eram mai linistită cănd nu mai pleca la niciuna. Oricum câștigam eu cât pentru doi. Numa că nu prea mai aveam timp să mai fac și altele: să cârpesc, să fac mâncare si alte alea ce le-ar face o femeie pe la casa ei. Dar aveam bărbat ce stătea acasă și cum lui îi plăcea să bucătarească, le-am lăsat în seama lui astea. Dar oricum ai da-o și-ai invârti-o, barbatul nu-i făcut să stea la cratiță. Tot eu eram vinovată și acum. Se pare că nici acum nu am reușit să-l fac fericit, Parcă trăiam un deja-vu.. Oare nu cumva retrăiesc viața bunicii? Nu cumva voi ajunge să am aceeasi soartă? Așa că, după câțiva ani, m-am luminat și eu și mi-am pus întrebarea: pe mine, cine mă face fericită?

PS. Aceasta este povestea unei prietene, ce ajunsă la vârsta maturitătii, își pune întrebarea dacă nu cumva destinul e cel ce i-a coordonat deciziile în viată. In alt timp, in alte circumstanțe dar cu același efect. Să muncească si să-și intretină sotul, care niciodată nu a fost multumit.

Moderatori angel_angel39 Galateea admin