Matrimoniale Romania

Pentru că sunt rezultatul întâmplător al întâlnirii dintre un oltean inteligent, cu capul in nori și o moldoveancă frumoasă și cu picioarele bine înfipte în solul patriei, mi-am petrecut o buna parte din copilăria mea la bunicii din partea tatălui.

Casa bunicilor mei era într-un sat așezat pe malul Dunării, un sat al poveștilor despre Potelu- lac desecat prin programul "să smulgem naturii pământul pentru agricultură"- un sat oltenesc prin definiție, un sat vechi cu legende despre daci, despre castre romane și cu vestigii istorice la tot pasul, un sat al peștelui uscat agățat la streașină și, in egală măsură, era un sat plin de misticism și supranatural. Îmi amintesc cum vorbea mamaia de unul despre care zicea că e moroi și că "nu muri de tot până ce nu-l înțăpușară oamenii". Și eu nu înțelegeam cum nu a murit de tot?
"Pai, mă mamă, moroii mor doar daca le bați in inimă un drug și apoi uiți de ei".

Știam ce sunt moroiii si îmi era frica sa trec pe langa o casa unde se zvonea că locuiește cineva care s-ar fi născut cu haine din piele de om pe el.
"Și ceilalti oameni mor de-a binelea?" întrebam eu.
" Deh, mă mama, eu știu? Nu cred că mor de tot până nu ii uita lumea" și se așeza tăcută, gânditoare lângă vatra țăstului.

In fiecare zi îmi făcea câte o azmă caldă. Și eu luam dărăbul de pâine sub braț și fugeam la joacă prin smârcurile și canalele de la Dunăre. Purtam tot timpul praștia la brâu și nu-mi era frica nici de șerpi, nici de racii aia cu cleștii mari despre care se spunea că îți retează degetele într-o clipită. Seara mă întorceam murdar ca un purcel și ea mă lua pe sus de la poarta și mă bagă într-un hârdău cu apă călduță.

Zilele cumincioare mi le petreceam in curtea vecină, la verișoarele mele. Aflasem că existase cândva o balena uriașă alba pe care un capitan pe nume Ahab încerca sa o prindă. Și eu mă închipuiam un vrednic capitan de vas gata oricând să colinde mările în căutarea balenei albe. Și mările mele erau via, grajdul vacii, vatra țăstului, poiata porcului, lăzile de zestre și podurile casei, nucul umbros de care era legat întotdeauna un scrânciob, cotețul găinilor. Totul se petrecea sub privirea atenta a verișoarei mijlocii- o privire de doberman- gata să intervină în caz de lovituri, zgârieturi, căzături etc. Ferească Sfântul ca vreun copil mai mare să se fi legat de mine. Cu ea avea de-a face. Privirea de cer senin se transforma într-un albastru-oțel și aproape vedeai cum ii cresc cuțitele la brâu. Tot ea îmi oblojea rănile luptelor mele și mă făcea să râd când plângeam, răpus fiind de înfiorătorul înfoiat curcan dement Vasile, lua-l-ar toți dracii, care mă alerga prin toată curtea (nu a fost bucurie mai mare ca atunci când l-am văzut piftie).

Când se lăsa soarele, tataia venea după mine. Aproape că trebuia să ghicească cine sunt, așa eram de murdar și plin de julituri. Nu îmi zicea nimic, dar îl simțeam supărat.

Era un om aprig. Dormea puțin și muncea mult. Era diferit de toți oamenii locului. Nu-l interesau poveștile, tihna, statul de vorbă. Permanent era ocupat ba cu via, ba cu albinele, ba cu lucrul la pieile din care făcea minuni. Nu îi sufla nimeni în borș. Nu aveai ce să îi reproșezi. Foarte corect în relația cu toți oamenii satului. Toată lumea îl respecta și vorbea despre el încetișor, ca nu cumva sa se audă. Identitatea mea era legată direct de el. Nu eram X ci "băiatul lui Y, ale Z, ale @".
"De-ale cui o fi, bă neică? E nepotul lu' unchiu' Costică? Da, bă tită!" și toți tăceau și priveau în liniște nepotul zurliu cu praștia la brâu, al unui nemaipomenit profesionist, câteva dintre lucrările lui fiind pe la Muzeul Țăranului Român.

In fața porții mă aștepta mamaia. O pufnea râsul când mă vedea în ce hal sunt. "Lasă, mă Costică, că e și el copil". Și râzând mă lua în brațe și mă băga la frecat în hârdăul cu apă călduță. Frecat e mult spus, pentru că atingerea ei era de fulg.

Era o femeie blândă. Poate prea blândă pentru anii pe care ii traversa. Și foarte caldă. Nu se chinuia deloc sa fie așa pentru că totul izvora din interiorul ei blajin. Nu avea nevoie de cuvinte. Zâmbea și parcă te umplea de bucurie. Și așa era cu toată lumea. Eu mă agățam de gâtul ei și sporovăiam despre toate vitejiile mele de peste zi. Și ea trăia cu mine bucuria biruințelor și tristețea înfrângerilor. Dar nu cu atenția ipocrita a omului matur care se preface interesat de povestirile copilului, ci cu tot sufletul.

Seara, după arșița zilei, pătușurile din fata porților deveneau mici poieni ale lui Iocan, unde se discutau probleme importante. Bărbații răsuceau tutun și vorbeau despre agricultura, pogoane de pământ și țuică iar femeile despre chestiuni stringente ce țineau de tămâiat, praznice, pomeni, nunti, care s-a mai luat cu care, cum a văzut-o pe una fara basma pe cap cum a intrat nu știu unde, cine a mai murit, cine a mai născut, cine urmează. Din când în când auzeai câte un "uuuliuuu, uuuuliuuuu, mache! cine fă?"

Și toți vorbeau despre seceta, despre căldură și despre cum nu da Dumnezeu ploaie. Era mult praf, crăpături în pământ iar oamenii se rugau in fiecare zi să plouă. Au adus și o icoană tocmai de la Vădăstrița pe care au plimbat-o prin sat cu carul cu boi și tot degeaba. "S-a răit lumea, maică, de asta nu ploua, ne bate Dumnezeu!" ziceau babele în cor.

Tușa Lisandra, rămasă cea mai bătrână dintre toți, care știa să descânte, să dea cu degetul in găt spărgând pungile de puroi, certa spiritele rele, dădea în bobi și îți lua durerea cu mana când punea doi tăciuni aprinși in apa neîncepută, boscorodind cuvinte doar de ea știute, a decretat: ca ultima soluție trebuie chemate musai paparudele! Și paparudele au venit.

Dansul lor...Dezlantuite, imbracate doar in flori si iarba, miscandu-se într-un ritual doar de ele stiut. Imi amintesc cum deodata cerul s-a acoperit, o vijelie stârnindu-se din senin. Ploua cu găleata. Toti au fugit ca potârnichile, adăpostindu-se pe sub streșinile caselor. Din casa, cu nasul lipit de un geam, am vazut o fată care a ramas singură în ploaie. Râdea, alerga, dansa si făcea cu mana la fulgere, pășind parcă peste trupurile tuturor adormiților de sub streșinile caselor. Am avut prima revelație a frumosului feminin. Si de atunci am credința că femeile ar trebui sa fie ca fata aia care fugea prin ploaie, se juca cu norii si făcea cu mâna fulgerelor.

Și timpul trecea încet, anotimpurile veneau unul după altul..."satul în care nu se întâmplă nimic și totuși se moare", cum râdea tata, după fiecare vizită.
Sărbătorile veneau și ele, babele înviau și se vânzoleau, oamenii se bucurau de vizitele neamurilor, tataia bombănea că nu poate lucra și că "ce atâta sărbătoare? Trăiești sau mori tot praful se alege".

Unul murea, altul năștea...și între granițele astea doua era o viață molcomă, cu probleme minore cărora li se dădeau o importanta majoră, parca desprinsa din poeziile lui Sorescu.

Poate că tataia avea dreptate când zicea că oamenii se chinuiau cu toate deșertaciunile și nu rămânea nimic după ei. Însă, prins de grijile cotidiene, nu cred că vedea până acolo unde se uita mamaia. Adică în sus.
Sau poate că amândoi aveau dreptate: există și zădărnicie dar nimic nu moare de tot dacă poveștile sunt încă vii. Și ele te pot lumina cândva spre o Cale, un Adevăr și o Viață.

De la tataia am învățat că lucrurile trebuie făcute cu seriozitate și că nu sunt acceptate jumătățile de măsură, să fiu bun în ceea ce fac, să învăț permanent și să mă feresc sa fiu prost. Unele mi-au ieșit, altele...
De la mamaia am învățat să fiu copil indiferent de vârstă, să spun povești, să găsesc ceva frumos în orice situație, să încerc să transform orice sărătură într-o grădină de bujori și să mă străduiesc să privesc altfel lumea, într-un fel anume, așa cum privea ea.

Iar pe ei, împreună, mi-i amintesc la colțul casei, lângă pătuș, mamaia cu basmaua la gura, tataia împietrit cu o mână ridicata, iar eu uitandu-ma spre amândoi prin luneta nepăsătoare a unei mașini care pleca spre Moldova, lăsând în urmă un nor de praf.

Și, astfel, întâmplările lor cu mine au ajuns poveștile mele despre ei, despre o lume pe care abia ce am atins-o cu buricele degetelor, povesti ce sunt îndemnate a ieși la iveală acum.

Moderatori angel_angel39 Galateea admin