Uneori, destul de rar de altfel, imi place sa intru in anticariat. Il prefer pe cel al unui fost coleg de scoala, un magazin atins de patina vremii, amplasat in orasul vechi. O singura data am cumparat de la el, de mult, o statueta de bronz infatisand un ogar la vanatoare, incordat, cu urechile ciulite, gata sa o ia la fuga dupa animalul ranit. De atunci n-am mai cumparat nimic de la amicul meu dar imi place sa privesc multimea de obiecte vechi, usor prafuite, piese de mobilier, tablouri si fotografii, servicii de masa, vaze si cate si mai cate, aranajate intr-o aparenta dezordine savanta astfel incat sa-ti dea impresia ca intri intr-o casa locuita, prea incarcata insa cu lucruri. Se intampla sa ma asez intr-un fotoliu, poate in stil rococo, cu tapiteria roasa si decolorata, atent sa nu-mi agat pantalonii in vreun arc rebel si ne asternem la discutii cu proprietarul, despre una-alta, caci ne stim de multa vreme si avem multe cunostinte comune. Fiecare lucru din magazin are povestea lui si eu o ascult cu placere si rabdare pe fiecare, aflu cate ceva despre familia careia i-a apartinut obiectul, martor tacut al unor intamplari, unele de-a dreptul bizare. Intr-una din zilele in care am vizitat magazinul, atentia mi-a fost atrasa de doua tablouri, doua portrete in ulei, infatisand un barbat impozant, cu favoriti incaruntiti si parul valvoi iar celalalt portret infatisand o doamna, nu foarte tanara dar frumoasa, palida, cu trasaturi regulate, distinse, purtand o palarioara cocheta. Dupa croiala hainelor am apreciat ca portretele au fost pictate la inceputul veacului trecut iar faptul ca ramele masive ale celor doua tablouri erau identice, m-a facut sa presupun ca cele doua personaje erau sot si sotie. Fostul meu coleg mi-a confirmat ipoteza ba mai mult, mi-a spus si numele cuplului, un nume cu rezonanta in orasul nostru. Candva, au fost mari comercianti, au detinut magazine, depozite, case de locuit si bineinteles, un cavou monumental in cimitirul municipal. Pe langa cele doua tablouri, ultimul reprezentant al familiei respective a adus la anticariat si multe piese de mobilier, candelabre, cateva piese de arta si fotografii de familie. Totul fusese adus in mare graba spre vanzare caci casa, de fapt o vila imensa care apartinuse familiei si pe care o vazusem si eu de afara, de nenumarate ori in plimbarile mele prin parc, fusese cumparata de un antreprenor care urma sa o demoleze si sa inceapa construirea unui bloc de birouri.
Fiecare casa ascunde o poveste, o istorioara, care s-ar putea sa ne capteze curiozitatea, sau nu. Atunci cand se deschide, pentru prima data pentru noi, usa casei cuiva si suntem poftiti inauntru, o multime de simturi se activeaza, se acutizeaza si perceptiile noastre vin sa completeze impresia pe care ne-o formasem deja despre cei carora tocmai le trecem pragul. Ne invaluie mirosul specific, unic al fiecarei locuinte, lumina care cade pe obiectele ce ni se infatiseaza si carora le deslusim atunci cele mai mici detalii. Intregul ambient care ni se releva poate sa confirme sau sa infirme, uneori pana la dezamagire, tot ceea ce crezusem pana atunci despre oamenii in intimitatea locuintei carora tocmai am intrat. De data aceasta am fost poftit la o mica petrecere oferita cu ocazia inaugurarii unei case construite recent intr-un cartier respectabil din oras. Am fost invitat deoarece o cunosteam de foarte mult timp pe amfitrioana, de fapt din copilarie, pe cand locuiam pe aceeasi scara de bloc iar in ultimii ani ne vazuseram destul de des la niste prieteni comuni. Dupa ce ne-am adunat cu totii in sufragerie, ni s-a propus sa facem un tur al casei, foarte incapatoare de altfel si facuta cu dare de mana. Casa era mobilata in stil clasic, cu mobile grele, vechi, pe care, aveam sentimentul ca le mai vazusem undeva. Cand am ajuns pe casa scarii misterul s-a dezlegat deoarece atunci am vazut cele doua portrete care imi devenisera cunoscute dupa ce, nu cu mult timp in urma le-am remarcat la anticariat si care mi se intiparisera foarte bine in memorie. Mai surprins insa am fost atunci cand, tragand indiscret cu urechea am auzit o conversatie intre amfitrioana si celelalte doamne in care cea dintai le prezenta personajele din tablouri ca fiind strabunicii ei iar mobila ar fi fost o mostenire de familie de la o sora a bunicii care a locuit ultimii ani ai vietii la Viena, sotie a unui conte maghiar. Am fost putin dezamagit deoarece stiam precis ca tatal acestei doamne a fost militian, sef de post intr-o comuna apropiata iar mama a lucrat ca gestionar la magazinul universal din aceeasi localitate. Mi-am amintit si de bunicii doamnei care veneau la ei, la oras, aducand de-ale gurii din gospodaria proprie, mai ales iarna, dupa ce taiau porcul in batatura.

Moderatori angel_angel39 Galateea admin