“Să dai, să dai, iată marea fericire a vieţii. Să dai mai ales la timp, fiecare lucru la vremea lui. Să dai râsul, să dai lacrimile, să-ţi trăieşti aventurile, să-ţi trăieşti durerea… Să plângi, un timp… şi apoi să râzi.” (Neranţula, Panait Istrati)
Da, este vorba de chiar nuvela lui Panait Istrati, Neranţula. Mi-a plăcut la nebunie să-l citesc, mi-a părut rău când am terminat cărţile, l-am citit cu nesaţ, aş mai fi vrut. Le-am recitit cu aceeaşi emoţie, de parcă atunci le citeam întâia dată. Panait Istrati e un artizan al expresiilor concentrate, scrie de parcă i s-ar termina hârtia şi cuvintele. În aproape toate cărţile lui, domină tipul omului care trăieşte pentru prietenie şi pentru care cea mai mare mulţumire sufletescă este aceea de a descoperi bunătatea în ceilalţi.
Neranţula miroase a mirodenii şi condimente orientale combinate cu un iz de praf de mahala. Şi mai "miroase" a prietenie. O poveste de dragoste, cea a unei fete care iubea doi băieţi, a doi băieţi care iubeau aceeaşi fată, şi a cărei pierdere nu a dus la stingerea iubirii, ci la o căutare mistuitoare a două suflete. O căutare în care corpul îşi făcea datoria, trăind, lucrând, avansând, în timp ce sufletul era cu desăvârşire pierdut, acolo, în pletele fetei amare ca o portocală grecească. Îl regăsim pe Istrati căutându-şi de fapt drumul, casa, braţele în care ar fi vrut să-şi găsească pacea. Călătorim, cu toţii, inconştient, dintr-o ţară în altă, din braţele cuiva în braţele altcuiva, nu pentru că ne e rău sau pentru că o ducem rău, ci mânaţi de dragoste. De dragoste ca de o scânteie necesară pornirii. Plecării, drumului.
Neranţula fundoti – Cum altfel ar putea fi prima dragoste decât fierbinte, o arsură care-ţi consumă sufletul nelăsând decât cenuşă în urmă? Doi băieţi şi o fată. Dragoste nebună şi imposibilă…. Cum s-o împarţi? Scrisă la persoana întâi, eşti repede prins în capitolele cărţii. Fiecare capitol începe cu un crâmpei de amintire din copilărie, dând autenticitate poveştii. Punctele de suspensie dintre capitole lasă loc reflecţiei şi formării imaginilor în spatele pleoapelor. Intensitatea cu care este descrisă îţi aduce în nări mirosul Dunării şi praful mahalalelor.
Refrenul care se repetă obsesiv în carte, Neranţula fundoti, reprezintă esenţa cărţii: de dragoste amară, ceva dulce şi în acelaşi timp care-ţi strepezeşte limba, destin tragic dar de la sine înţeles. Înnebunit de dragoste, pare a fi starea sa normala pe care o caută, pentru că, spune el: "Nu pierzi nimic, când te dăruieşti în întregime. Altminteri, ar însemna să poţi spune despre soare că-şi sleieşte forţele, când se dăruie fără cruţare şi fără alegere." (Panait Istrati)
Citiţi Neranţula. E despre soare şi dragoste, despre oameni frumoşi, despre a da totul celor care merita şi care nu merită, pentru că astfel nu se poate. E despre prea mult ca să poţi să ignori şi despre prea puţin care să-ţi aducă satisfacţie, despre căutare continuă, fără speranţă, despre speranţa căutării.

Moderatori angel_angel39 Galateea admin