Am draci. Multi. Pot umple un iad cu ei. Noroc ca imi trec repede. De ce am draci? Pentru ca uneori mi se pare ca sunt putini cei care vad valoarea in ceva. Aurul cum pana mea se scoate? Parca zace lingouri de aur! Nu frate! Sapi dupa minereu pana iti sar fulgii, scoti tone de produs brut, pe urma il bagi in tot felul de procese industriale si abia apoi scoti o cantitate infima din mult ravnitul metal pretios. E adevarat ca mai gasesti si filoane de aur pur, dar alea sunt prea putine.
Nimeni nu mai are rabdare sa caute interesantul in lucruri relativ neinteresante. Tocmai aici este arta. Sa gasesti ceea ce altii nu vad, sa ii fortezi sa vada. Sa scoti in fata ceea ce e invizibil. Dar nu! Trebuie sa ne cada un meteorit in freza ca sa ne dam seama ca e un meteorit.
Niciodata nu am avut bani multi si nici nu stiu daca o sa am vreodata. Am destui cat sa ma simt bine, sa imi permit cam ce vrea muschiul meu. Si cam atat. Iar oamenii ma plac pentru ceea ce sunt. Cei care ma plac. Imi amintesc si acum de un episod din viata mea. Cateva luni am fost un barbat... intretinut.
Ea era foarte frumoasa. Blonda, par lung, ochi verzi. Un chip de papusa. Si foarte desteapta. Conducea vreo 5 farmacii, puse pe picioare de parintii ei. Si eu eram alintatul ei. Din toate punctele de vedere. Ce vrei sa mananci, ce vrei sa bei, ce cadouri sa iti mai fac, unde vrei sa mergem astazi, de ce fructe ai pofta, etc. Tigari nu mai imi cumparam pentru ca imi cumpara ea. Fara sa cer. Imi placea. De fapt mi-a placut doar la inceput, pentru ca nu mai patisem asa ceva. Sa nu credeti ca ea avea 40 de ani si eu 20. Eram de aceeasi varsta. Dar eu eram student iar ea era patroana de farmacii. Eu invatam pe rupte si faceam bani din proiecte de an pentru altii, ea vorbea toata ziua la telefon si facea intr-o saptamana cam cat faceam eu intr-un an. Si sunt convins ca ma iubea pentru ce eram eu. Nu ii ofeream nimic in plus in afara de...mine. Mi-era draga. Dar pentru scurt timp. Apoi am parasit-o pentru “love of my life”. Am parasit-o brusc. Cu privire rece de peste congelat. Imi amintesc ca si-a dus mana la frunte cu expresia omului care inca nu s-a trezit din somn. Dar nu am uitat-o. Uite, imi amintesc de ea si acum. De ochii ei veseli si verzi, de zambetul ei.
Am revazut-o toamna trecuta. Nu mai era cea pe care o stiam. M-a recunoscut si s-a bucurat sa ma vada. Desi in momentul in care ne-am intalnit era beata ranga. M-a rugat sa-i gasesc un taxi si mi-a dat numarul ei de telefon. Nu am sunat-o. Nici numarul nu l-am pastrat.
Astazi ne-am intalnit intamplator si mi-a sarit in brate. La fel de frumoasa. M-a luat la o cafea si mi-a povestit viata ei. Ne-am sarutat pe obraz si ne-am despartit. Imi parea rau pentru ea. Nu a avut o viata deloc usoara. Cica despartirea de mine a fost un moment de inflexiune al vietii ei. Si m-am simtit vinovat pentru ca in superficialitatea mea de atunci nu am avut puterea de a privi mai mult in interiorul ei. Am fost egoist. Sau prost. Sau ambele. Sau nimic din toate astea. Sau habar n-am…what the fuck?! Chiar sunt idiot.
Si colac peste pupaza mai si ploua. Iar eu urasc ploaia asta perfida care ma indeamna la intrebari existentiale si sentimente de vinovatie. Fuck! Deci asa arata cohortele de draci...clar.
Acum trag o fuga si ii bag un altar lu' Apolo, o multumire lu' Ra si o oda lui Helios. Poate apare soarele. Sau macar o raza. Si eu sa ma uit la ea. Si sa stranut.

Moderatori angel_angel39 Galateea admin