Eram candva intr-un tren. Imi place sa calatoresc. Si cand o fac imi place sa merg cu trenul. Nu cu masina, nu cu avionul. Cu masina esti atent la drum si e si foarte obositor iar cu avionul nu vezi peisajele. Plus ca in tren cunosti tot felul de oameni, legi tot felul de conversatii, de la cele mai ciudate pana la cele mai inaltatoare.
Singur in compartiment, plictisit de peisajul selenar al Saharei si de cartile pe care le luasem pe Kindle, ma foiam cu emotia presimtirii ca ceva trebuie sa se intample.
Si s-a intamplat. Usa compartimentului s-a deschis si au intrat ei. Un cuplu. Amandoi pareau a avea in jur de 70 de ani, poate mai mult. S-au asezat vis-a-vis de mine, despartiti doar de acea cotiera lata de o palma. S-au asezat tinandu-se de mana. Doi oameni frumosi, cu trasaturi care atrageau atentia. Sunt sigur ca el a fost un barbat dupa care femeile au intors capul pe strada zeci de ani. Era un munte de om. Imi amintea de Sfarma-Piatra al povestilor copilariei mele. Genul de barbat care ar fi fost in stare sa curbeze spatiul cu gravitatia lui. Iar ea avea gratia si si neastamparul unui delfin. El avea ochii vii si nelinistiti, scrutatori, atenti, inteligenti. Ea avea o privire blanda si plina de dragoste. Pentru el. Il privea tot timpul. Chiar si atunci cand isi lua ochii de la el, ramanea o umbra a privirii ei pe fata lui. Si foarte vorbareata. In jumatate de ora deja stiam de unde sunt, ce sunt, ca de 55 de ani sunt impreuna si ca la fiecare 5 ani se intorc in locul in care s-au intalnit.
55 de ani?! Ma gandeam cum reusit acel munte e om care ar fi fost in stare sa indoaie raza de lumina cu marimea sa reziste langa o veverita de nici 50 de kilograme, limbuta si intr-o efervescenta ametitoare, exploziva si expansiva? Apoi mi-a venit sa ma plesnesc singur de idiot ce eram: ea era raza lui de lumina.
El vorbea cu greu. Probabil din cauza mustatii rasucite sau pentru ca suferise vreo boala. Cuvintele ii erau usor deformate. Eu nu pricepeam chiar tot ce spune. Ea intelegea totul. Oricum, trecusera de ceva vreme de bariera cuvintelor. Privirile lor spuneau totul si isi spuneau prin ele orice. Femeia ii raspundea cu blandete si din cand in cand il mangaia cu palma pe obraz. El o prindea protector pe dupa umeri, si o strangea la piept. Era evident ca acel om fusese un barbat in toata puterea cuvantului. Iar boala ii lasase cateva urme. Ca unui stejar caruia ii tai crengile. Iar ea, prin tot ce facea, il ajuta sa ramana acel barbat. Biletele de calatorie erau in buzunarul camasii lui. Desi atunci cand a venit controlorul ea a fost cea care le-a scos din buzunar, le-a dat la compostat, apoi le-a bagat la loc, in buzunarul sub care era inima lui. Iar apoi a netezit buzunarul cu o mangaiere. Stiam ca ea de fapt nu buzunarul il mangaiase.
Priveam cum incerca sa prelungeasca secundele petrecute cu el. Parca vroia sa intinda timpul, pentru ca nu putea sa-l opreasca. Sa fie impreuna pentru totdeauna. El a adormit, linistit, sub mangaierile ei. Ea l-a privit cum respira regulat. L-a privit indelung. Apoi foarte incet si-a asezat capul pe pieptul lui si a adormit si ea. Dupa doar vreo 15 minute el s-a trezit. A ridicat-o usurel, atat de fin incat era clar ca ea a fost si va ramane bunul lui cel mai de pret…doar au mers impreuna pe cel mai infrunzit drum posibil. Apoi a plecat spre capatul vagonului.
Ea s-a trezit imediat. Nu-i mai auzise probabil bataile inimii. Aparuse o disonanta intre cele doua batai.…ale lui si ale ei. S-a uitat speriata in fata, in spate. Eu priveam tacut. Ochii ei erau din ce in ce mai nelinistiti, se foia pe scaun. As fi putut sa-i zic ca domnul a plecat spre capatul vagonului. Dar am preferat sa tac, sa privesc, s-o admir.
El s-a intors si din nou am vazut cum ea il scalda cu privirea. A sarutat-o pe par, s-a asezat din nou langa ea si a inchis ochii. Iar doamna s-a cuibarit la pieptul lui, pentru ca acolo ii e locul.
Am realizat ca daca unul dintre ei va muri mai devreme, celalalt nu va mai supravietui foarte mult. Iar zilele traite fara sufletul pereche vor fi doar o moarte lenta, chinuita, dureroasa. Pasi facuti greoi, prea incet, ca intr-un cosmar.
Cand am plecat le-am dorit sa moara impreuna. Ea cu capul pe pieptul lui, iar el strangand-o cu dragoste si aparand-o de relele oricarei lumi, fie ea si cea mai mai buna dintre lumile posibile. Nu s-au suparat. Asa isi doreau si ei. Mi-au zambit doar.

Moderatori angel_angel39 Galateea admin