Mă întrebam de ce există tristeţea.

Probabil că mă întrebam degeaba, răspunsul nefiind la mine.

Numai că ea, trăirea, vine neinvitată şi se instalează fără pic de ruşine în sufrageria casei mele. Aşadar, m-am trezit cu ea. Mai vrea şi o cafea, căci, deh! e musafir.

Neavând altă opţiune (aşa m-a învăţat mama, să ofer musafirilor măcar un şerbet şi apă – dar varianta a pierit complet în epoca modernă), iaca, făcui cafeaua.
Neagră.

Stătu madama tăcută, dar cu privirea traversând toate cotloanele, inclusiv cele ale cămării. (Unde, ca în orice cămară, sunt de toate, inclusiv conserve. )
Nu mă dau în vânt după oportunişti în general, darămite după tam-nisam pe capul meu.

Că aşa simţeam. Ca şi cum, în loc să umble teleleu pe unde-o duc cărările, a intrat fără să sune la usă. A naibii uşă, era descuiată, contrar obiceiului. Evident, necazul vine de obicei atunci când nu te-aştepţi.
Dar pe ea nu o interesau deloc simţirile mele.

Cafeluţa fumată, desigur. Ce puteam să fac? Nimic mai mult decât să îngroş norii de fum. Şi să-i suport prezenţa dezagreabilă.

După ce şi-a făcut pofta, a plecat. Fără la revedere.

Ce mi-aş fi dorit să zică adio!...

https://youtube.com/watch?v=lIRj29-irNg

Moderatori angel_angel39 Galateea admin