Pasiunile oarbe, care se napustesc asupra noastra ca un uragan, se sting de obicei foarte repede. Avem impresia ca am intalnit in sfarsit marea, unica si inegalabila iubire dupa care alearga cei antrenati in jocul ielelor, acea goana dupa absolut, magistral creionata de Camil Petrescu. Parca esti tu si in acelasi timp altul, complet strain, despre a carui existenta n-ai avut habar, desi a crescut odata cu tine, ajungand sa te stapaneasca.
Prin intensitatea lor, pasiunile ne extenueaza. Dar, intr-o zi ne dam seama ca nu mai avem ce sa daruim persoanei de langa noi, ea pierzand aureola cu care am investit-o intr-o clipa de exaltare. Incet, lumea isi recapata proportiile firesti alungand visele intangibile, absolutul se distanteaza de cotidian pecetluind gustul amar al abstractului. Redevenim iarasi noi cei dinainte, mai putin frumosi si puri, incapabili sa ne daruim sufletul in schimbul unei fericiri efemere care ne-ar lua speranta unei impliniri viitoare.
Dragostea care se aseaza incet, ponderat, are sanse sa dureze mai mult, uneori toata viata (pentru cei foarte norocosi). Ne umple sufletul, chiar daca nici ea nu este scutita de indoieli. Omul iubit se deosebeste fundamental, pentru noi cel putin, de restul lumii, dar nu putem nega ca si el are calitati si defecte pe care i le iubim real, tocmai fiindca il distanteaza de perfectiune. De fapt, perfectiunea ne inspaimanta. Ne-ar priva de posibilitatea modelarilor si de obisnuinta de a gresi. Atingand perfectiunea, omul ar iesi din starea lui naturala, s-ar transforma intr-un supraom, iar ideea nu cred ca ne surade pentru simplu motiv ca ne-ar lipsi necazurile si bucuriile marunte care dau culoare vietii. Ma indoiesc ca ne-ar umple de incantare perspectiva unei existente lipsite de orizont, unde fiecare pas ar fi cunoscut dinainte, unde nu am avea pentru ce sa luptam atata vreme cat totul ne-ar fi permis. Aspiram la perfectiune constienti si multumiti ca n-o vom atinge niciodata. Tinem cu dintii de defecte, de teama ca, ramanand doar cu calitati, vom deveni… banali.
Ceea ce poate ramane insa durabil in urma unei iubiri este prietenia, atasamentul sincer si dezinteresat fata de cineva. Ea ne ajuta sa trecem mai usor pragurile abrupte si sa mentinem atmosfera de fair play, chiar atunci cand dragostea a incetat sa mai existe. Prietenia este o dovada incontestabila a puterii omului de a se detasa de sine, de a-si intelege si de a-si respecta parteneril, respectiv semenii, este in ultima instanta o dovada a superioritatii lui asupra naturii si conditiei de muritor.

Si ca orice muritor nu "decretez" ca cel mai de dorit deznodamant ar fi: pasiune, dragoste, prietenie... doar zic si .... sper!

Moderatori angel_angel39 Galateea admin