Regulament
Bloguri
De multe ori, fiinţele umane nu au conştiinţa deplină a locului şi a menirii pe care o au în lume, a dimensiunii existenţei lor şi a rostului lor aici pe Pământ. În epoca modernă sau, altfel spus, contemporană, pe măsură ce a crescut mândria sa de „fiinţă raţională şi liberă“, omul şi-a pierdut înţelegerea reală, profundă şi adevărata libertate. Materialismul ateu care predomină la ora actuală nu este decât o consecinţă a greșitei poziționări a omului faţă de lumea în care trăieşte şi faţă de Dumnezeu, pe care îl respinge.
Ceea ce majoritatea oamenilor consideră în mod obişnuit a fi putere este în realitate un cumul de aspecte efemere, lipsite de o valoare autentică. În realitate, adevărata forţă a omului nu are nimic de-a face cu măsura stăpânirii sale lumeşti, sociale sau materiale, nu înseamnă nici ambiţie sau semeţie, nici vrăjmășie sau acte de dominaţie exacerbată, ci mai degrabă ea îşi găseşte locul alături de modestie, cumpătare, bunătate, toleranţă, dragoste şi compasiune.
Este cu adevărat puternic omul care se stăpâneşte pe sine (şi nu acela care îi stăpâneşte pe alţii), omul care rezistă tendinţelor de preamărire, acela care este corect situat în viaţă şi pe deplin stăpân pe însuşirile sale spirituale, omul care îşi împlineşte legea scrisă în firea şi în destinul său şi care nu tremură deloc în faţa morţii, ci se cutremură doar în faţa măreției lui Dumnezeu.
Dintre toate calităţile spirituale deosebite care indică apropierea tot mai mare de esența noastră lăuntrică, şi astfel, de perfecțiune, umilinţa străluceşte, alături de iubire, precum o mare nestemată în coroana unui rege. Pe cât de greu este de dobândit, pe atât este ea de dorită şi de prețuită de către toţi căutătorii spirituali intuitivi, elevați şi autentici. Ea cere, înainte de toate, o integrare divină a elementelor personalităţii fiinţei în Întregul cel universal al Macrocosmosului.
În limba latină, substantivul humilitas (umilință) este strâns legat de adjectivul humilis (care poate fi tradus ca „umil“, dar, de asemenea, ca „la pământ“, „din pământ“ sau „jos“) și are legătură şi cu termenul humus (pământ). Umilinţa este definită ca fiind o calitate prin care o persoană, având în vedere propriile sale defecte, are o părere modestă despre sine şi, de bună voie, se supune lui Dumnezeu, dar şi – într-un mod înţelept – altora, de dragul lui Dumnezeu.
Departe de a fi apanajul omului slab şi neputincios, aşa cum unele cercuri oculte deviate doresc să dea de înţeles prin asocierea sa eronată cu noţiunea de umilire, care se referă de fapt la acţiuni degradante, prin care fiinţa umană este înjosită, umilinţa este, din contră, o trăsătură benefică, esenţială a omului puternic, transformat şi conştient, care trăieşte misterul inefabil al comuniunii lăuntrice plenare cu Dumnezeu.
Mulţi au convingerea greşită că această virtute a apărut în istoria vieţii spirituale odată cu creştinismul, ai cărui apologeți afirmă că fără smerenie nu poate avea loc lucrarea eficientă a Harului dumnezeiesc şi nici nu poate exista credinţă desăvârşită, rugăciune adecvată şi cuviincioasă, întoarcere deplină la Dumnezeu sau o constantă stăruinţă în bine.
Cu toate acestea, toate tradiţiile spirituale şi toţi marii înţelepţi, din toate timpurile, afirmă că desăvârşirea spirituală nu poate fi atinsă fără însușirea şi aprofundarea virtuţii spirituale a umilinței. În iudaism, de exemplu, se spune că trebuie să-ţi depășești mai întâi mândria şi dorinţa sexuală egotică, fiindcă abia apoi vei găsi umilinţa, iar odată cu ea vei descoperi şi pacea interioară profundă dumnezeiască. Conform Coranului, cuvântul „islam“ desemnează umilinţa, atingerea şi aprofundarea păcii lui Dumnezeu, aceasta fiind la arabi singura şi adevărata religie. În acest sens, versetul XIX, aforismul 3 afirmă: „În ochii lui Dumnezeu, religia adevărată este de fapt o mare umilinţă (islam)“. În Hinduism, se spune adeseori că iubirea autentică, ce este înălţătoare către Dumnezeu, poate fi infuzată doar în inima celui umil, ce este desprins total de dorinţe efemere sau materiale. Smerenia sau umilinţa este una dintre cele mai alese şi mai importante virtuţi creştine, fiind pe drept cuvânt numită temelia tuturor celorlalte. Astfel, de pildă, credinţa deplină în Dumnezeu este smerenia minţii; ascultarea este smerenia voinţei; iar căința sinceră este smerenia poftelor şi a patimilor.
Umilinţa este virtutea prin care aspirantul autentic la desăvârşire recunoaşte pe deplin că toate darurile şi însuşirile sale bune le-a primit de la Dumnezeu, şi de aceea nu se mândreşte niciodată cu ele. Cu cât este mai pătruns de înalta vrednicie dumnezeiască a firii sale şi de înălţimea dumnezeiască a chemării sale, cu atât mai mult el va şti să preţuiască şi darurile date de Dumnezeu aproapelui său. El îşi recunoaşte totodată, astfel, atât eventualele slăbiciuni, cât şi dependenţa sa întru tot şi toate cele de Dumnezeu, văzând atât în propria sa existenţă, cât şi în toate manifestările lumii fenomenale, feluritele expresii ale Voinţei dumnezeieşti juste şi atotputernice.
Doctrinele spirituale tradiţionale cer aproape la unison renunţarea la „eu“ (de fapt la ego) şi la „al meu“, care devin relative şi iluzorii în raport cu Sinele Suprem Nemuritor (ATMAN) şi cu Voinţa atotputernică dumnezeiască.
Conştientizând prin profundă reflecţie interioară limitele măruntului său ego, fiinţa umană care este umilă, sinceră şi care aspiră să-şi cunoască adevărata natură intuieşte astfel extaziată prezenţa tainică, neîncetată a lui Dumnezeu în Universul ei lăuntric, precum şi în cele mai mici acţiuni pe care le realizează şi, în felul acesta, îi va permite Divinului să se manifeste mereu liber în şi prin fiinţa sa, devenind astfel un sui generis releu de manifestare a lui Dumnezeu în această lume.
Focul profund purificator al sacrificiului de sine care este declanşat de umilinţă mistuie astfel imperfecţiunile fiinţei limitate, permiţând în felul acesta Scânteii divine din om (ATMAN) să lumineze nestingherită, propulsându-o totodată prin aceasta de la finit către infinit, de la potenţialitate către act, de la aspiraţie către realizare spirituală. Ea intuieşte atunci că este o infimă parte a Întregului dumnezeiesc macrocosmic şi că Întregul se reflectă permanent în ea, şi, tocmai de aceea, va urmări să-şi supună voinţa egotică, limitată, Voinţei atotputernice nesfârşite a lui Dumnezeu Tatăl. Procedând astfel, ea va cunoaşte cu uluire starea de libertate absolută de care se bucură Dumnezeu în eternitate.
Pentru ca o ființă umană să meargă mereu pe calea umilinței, este necesar să dispună de o mare forţă interioară, expresie a trăirii ei pe treptele superioare ale fiinţei sale. Omul care străbate fără încetare această cale nu numai că nu-şi îngustează orizontul vieţii, aşa cum ar putea să pară pentru cei superficiali şi ignoranţi, dar totodată se situează pe un plan de la care lumea şi viaţa, existenţa sa întreagă, capătă o cu totul altă înfăţişare. Umilinţa este una dintre căile privilegiate prin care omul ia cunoştinţă de starea sa autentică de a fi (de dincolo de feluritele măşti şi fațade, care „dau bine“) şi de sensul existenţei sale. Umilinţa pune astfel omul în slujba a ceva mai presus de el însuşi. Prin umilinţă, omul nu se înjosește, nu se năruie pe sine, ci se înalţă, se transformă, se construieşte pe sine. Calea umilinței este o cale simplă, omenească a bunului-simţ, care totodată este inocentă şi lipsită de orice pervertire. Prin ea înţelegi cu adevărat că egoul nu are nimic esenţial de oferit şi că recunoaşterea sinceră a slăbiciunilor proprii este, în mod indirect, o dovadă a unei adevărate forţe profund transformatoare.
La prima vedere, poate părea că umilinţa creează o stare pasivă căreia îi lipseşte motivația, dar, în realitate, umilinţa nu este nici doar pasivă, nici doar activă, şi, cu toate acestea, ea acţionează prompt, cu mult mai multă uşurinţă, deoarece nu mai există nimeni şi nimic care să opună rezistenţă acţiunilor corecte şi în mod dumnezeiesc integrate.
Umilinţa este şi rămâne apanajul celor puternici. Umilinţa este o atitudine profund nobilă, demnă, înălţătoare, inefabilă, dumnezeiască. Ea semnifică, printre altele, recunoaşterea profundă şi sinceră a valorii celuilalt şi acceptarea ei, mai ales atunci când aceasta este – în mod evident – cu mult superioară valorii proprii, aspect care presupune, însă, întotdeauna discernământ spiritual.
Această virtute reprezintă, în simultaneitate, o forţă morală unică, pe calea căreia omul se dovedeşte a fi foarte puternic, nu în lumea aceasta a contingențelor, a temporalului, ci mai ales în lumea spirituală.

Sursa http://yogaesoteric.net/content.aspx?lan … 1****
Moderatori angel_angel39 pustietate_in_floare Ji_Ji admin

Comentarii

matrimoniale - membru fara poza

Annemarrie

  • Publicat Acum peste 2 luni
Mid, multumesc pentru trandafir
matrimoniale - membru fara poza

Annemarrie

  • Publicat Acum peste 2 luni
g&f banuiesc o oarecare nesinceritate....nu-i frumos...big grin
matrimoniale - membru fara poza

Annemarrie

  • Publicat Acum peste 2 luni
Andrei, lasa ca exista si pragul de sus pentru toti....big grin...incet incet ne lumineaza intelegerea...
matrimoniale - membru fara poza

Annemarrie

  • Publicat Acum peste 2 luni
G&f cel mai deștept în comparație cu Cine? Hi hi
matrimoniale - membru fara poza

Annemarrie

  • Publicat Acum peste 2 luni
Emil bună dimineața.
poza Emill

Emill

  • Publicat Acum peste 2 luni
'Neata!
poza danbvsb

danbvsb

  • Publicat Acum peste 2 luni
Dacă eşti umil nu înseamnă că trebuie să suporţi nedreptatea. Şi cred că ai făcut bine să specifici, fiindcă în contextul lumii actuale sunt tot mai puţini cei care caută rădăcina lucrurilor, cei care lucrează cu sinele şi aspiră la elevare. Numai coborând te poţi înălţa happy
poza danbvsb

danbvsb

  • Publicat Acum peste 2 luni
Ezo: "Umilinţa este definită ca fiind o calitate prin care o persoană, având în vedere propriile sale defecte, are o părere modestă despre sine şi, de bună voie, se supune lui Dumnezeu, dar şi – într-un mod înţelept – altora, de dragul lui Dumnezeu."
Ştii că de-a lungul timpului sensul cuvintelor evoluează, se schimbă. Şi capătă în special conotaţii negative. Adevărata umilinţă este acţiunea la care te supui de bunăvoie, de renunţare la ego.
poza danbvsb

danbvsb

  • Publicat Acum peste 2 luni
coffee 'neaţa
poza danbvsb

danbvsb

  • Publicat Acum peste 2 luni
Anne applause