Totul ne desparte pe tine şi pe mine: distanţa, oamenii, viaţa şi poate şi destinul. Ţi-aduci aminte? Ca să-l cunoasca pe Cesar, Cleopatra însoţită de un singur credincios a trecut marea cu barca, înfruntând-o, s-a lăsat înfăşurată într-un sac ordinar şi dusă pe umeri în palatul lui Cesar, fără ca nimeni să-şi închipuie că într-un top purtat pe umeri regina Egiptului vine să-l vadă pe Cesar.
Iată ce-ţi aduce scrisoarea mea. Nu mă tem de zâmbetul tău. Deci nu mă tem de nimic. Sunt ceea ce-i dincolo de fereastra odăii tale: depărtarea. Sunt cea mai mică fată a lumii între rândunelele ei fiindcă mă înfăşor în întregul ei necunoscut. Privirea ta nu mă va găsi nicăieri. Amintirea ta nu are unde să mă afle. Glasul tău nu poate să mă strige şi nu ştie unde. Sunt între cele patru zări: răspântia lor.
Cu zece ani în urmă ţi-aş fi spus “cu-cu” la fereastră. Dar sufletul meu şi-a pierdut glasul copilăriei. Ştii să asculţi? Auzi vântul la fereastră? Ştii ce-i nostalgia? Priveşti uneori pe fereastră fără să vezi nimic? Sunt pe acolo şi într-acolo, fără fiinţă, o apropiere şi o îndepărtare în preajma ta.
Gândeşte-te la mine ca la o stea desprinsă din tine şi dusă în întunericul fără fund.

Dacă ar fi fost să trec printr-o pădure cu lupi ca să ajung până la tine, aş fi ajuns cu zdrenţele tinereţii mele sfâşiate, dându-ţi ultima ei picătură.
De-ar fi fost să trec prin ierburi cu şerpi ca să ajung până la tine, cu tălpile goale aş fi călcat pe şuierul morţii mele, aducându-ţi-o să-i închizi ochii.
Dar la poarta casei tale veghează dragostea – şi mi-am tras paşii înapoi ca la ieşirea cu icoana din biserică.
Cânt răguşit pe sub ferestele casei tale, cum cântă copiii italieni pe străzile oraşelor noastre, în mizeria frumuseţii lor cu ochi mediteraneeni.
Cânt cu inima întinsă sub cer, ca odinioară cei neîmpăcaţi la răspântii de drum.

Lorelei-Ionel Teodoreanu

Moderatori angel_angel39 Galateea admin