Mă învăluie o singurătate tăcută, apăsătoare… o singurătate care nu mi se datorează, dar pe care o port în fiecare clipă, ca pe o haină grea de dor și absență. Cineva m-a întrebat, cu un zâmbet în colțul gurii, dacă am fost părăsit.
Nu… n-am fost părăsit. Am fost rămas.
Pentru că uneori, cei pe care îi iubim pleacă fără să spună „la revedere”. Se duc „dincolo”, acolo unde cuvintele nu mai ajung, lăsând în urmă tăceri care dor și goluri pe care nimeni nu le mai poate umple.
Dacă timpul ar fi avut milă, dacă destinul ar fi avut răbdare, poate n-aș fi ajuns să răsfoiesc aceste pagini, să-mi caut un sens în mijlocul acestui dor negrăit. Dar iată-mă aici… nu pentru că vreau, ci pentru că sufletul meu încă speră că undeva, cineva, înțelege ce înseamnă să iubești și să pierzi — și totuși să continui.