****://youtu.be/iJ4r-Fr-fiM?si=Z fBOLeN9ZhlqWJFV

Uneori, destinul are un simț amar al umorului. Îi aduce față în față pe doi oameni care par făcuți unul pentru celălalt, dar o face atunci când timpul nu e pregătit. Sau poate ei nu sunt. Se privesc și simt că în ochii celuilalt ar putea trăi o viață întreagă, dar realitatea le dă peste mâini atunci când încearcă să o atingă. Se iubesc, dar iubirea lor e fragilă, ca o flacără prinsă între două palme tremurânde.
Și totuși, ce magie! Când sunt împreună, lumea se topește în jurul lor. Două suflete care se recunosc într-o clipă, două inimi care bat într-un ritm comun, chiar dacă drumul le duce în direcții opuse. Dar dragostea, oricât de intensă, nu e întotdeauna suficientă. Nu când bagajul lor e plin de frici, de neînțelegeri, de vise neterminate. Nu când maturitatea încă nu s-a așezat în privirea lor.
Se rănesc fără să vrea, pentru că iubirea lor e uneori prea mare și ei nu știu cum s-o țină în brațe fără s-o frângă. Nu luptă destul. Sau poate obosesc să tot lupte împotriva lumii, a timpului, a lor înșiși. Și, într-un final, rămân doar două siluete care s-au iubit cândva atât de frumos, dar nu suficient de bine.
Oamenii potriviți nu se uită niciodată cu adevărat. Rămân ca un parfum vechi într-o haină uitată în dulapul amintirilor. Ca un vis frumos din care te trezești prea devreme. Ca o întrebare care începe mereu cu „Ce-ar fi fost dacă...?”