La vârsta mea, nu mai caut femei frumoase, ci femei care știu să simtă. Care nu fug de profunzime și nu se pierd în joacă. Nu mă mai atinge oricine, nu mă mai poate răni oricine. Am învățat, uneori dureros, că liniștea mea e mai valoroasă decât orice aventură.

La vârsta mea, nu mai am chef să conving pe nimeni de cine sunt. Nu mai ofer zâmbete din politețe, nici complimente doar ca să umplu tăcerile. Am demnitatea mea, iubirea mea de mine, și o liniște câștigată prin foc. De aceea, nu mai cred în promisiuni, ci în fapte. Nu mai vreau vorbe frumoase, ci gesturi simple, dar reale. Nu mai vreau să fiu iubit doar în clipele bune, ci ales constant, în toate.

La vârsta mea, nu dau inima oricui doar pentru că știe să spună „te iubesc”. Cer același lucru pe care sunt dispus să-l ofer: sinceritate, respect, pasiune și loialitate. Dacă aleg să te las să intri în viața mea, o fac cu intenția de a rămâne, nu de a trece.

Și dacă iubesc, o fac până la capăt. Cu tot sufletul, cu toate umbrele și luminile mele. Nu promit perfecțiune, dar promit prezență. Nu promit veșnicii goale, dar promit că atunci când te voi ține de mână, o voi face cu sens. Că te voi face să râzi în cele mai neașteptate momente, că voi fi al tău în toate felurile în care un bărbat poate fi al unei femei, prieten, sprijin, amant, adăpost.

La vârsta mea, dragostea nu mai e o distracție, e o alegere conștientă. Nu mai am timp pentru iubiri în trecere sau jumătăți de suflet. Vreau o iubire care se trăiește cu totul, care nu se teme de adevăr, care nu fuge la primul vânt.

La vârsta mea, dacă deschid ușa, e pentru a te lăsa să intri, nu doar să vizitezi. Și dacă te las să rămâi, să știi că e pentru că am văzut în tine ceva ce nu mai caut de mult, dar încă mai sper să găsesc , o iubire care nu minte, nu se joacă, și nu pleacă.