„O COMUNITATE DE TALENTE… DACĂ ÎNCHIDEM UN OCHI. SAU DOI.”
O închid între ghilimele cuvântul „talent”, ca și cum ar fi gratii, pentru că prea des am văzut acel presupus dar transformându-se într-o armă subțire, ascuțită, capabilă să taie mai adânc decât fierul.
Există oameni înzestrați cu o luciditate rapidă, cu un spirit care ar putea construi poduri, vindeca răni, da formă frumuseții. Și totuși aleg să-l aplece spre întuneric, să-l scufunde în mâl.
Cu aceeași ușurință cu care alții creează, ei țes minciuni ce se încolăcesc în jurul celor naivi ca niște șerpi; orchestrează batjocuri cu gustul amar al cruzimii; înșală cu grația celor care au făcut din înșelătorie o a doua piele.
Nu inventează pentru a imagina, ci pentru a deruta.
Nu observă pentru a înțelege, ci pentru a găsi exact locul în care să lovească.
Își folosesc istețimea ca pe un ghimpe ascuns, gata să smulgă ceea ce nu le aparține.
Obțin fără să merite, falsifică fără rușine, profită precum prădătorii care au mirosit o pradă obosită.
Este un „talent” care nu luminează: arde.
Nu înalță: consumă.
Nu deschide drumuri: le infectează.
Și atunci mă întreb dacă e cu adevărat corect să-l numim talent.
Poate că este doar o umbră deghizată în virtute, un dar căzut în ruină, un fragment de inteligență care a ales să strălucească în negativ, asemenea unei stele moarte ce continuă să emită lumină doar pentru a-i înșela pe cei care o privesc de departe.
Există ceva tragic în toate acestea: conștiința că un potențial imens a fost sacrificat pe altarul rușinii și egoismului.
O putere risipită, care în loc să creeze valoare preferă să obțină fără să merite, hrănindu-se din fragilitățile altora, asemenea unui foc care nu încălzește, ci devorează.