Acasă este acolo unde lași tot ceea ce iubești și nu te întrebi niciodată că va fi acolo când te întorci iar cel cel mai lung drum spre ieșire este cel mai scurt drum spre casă.
Caminul este singurul loc în care putem fi noi înșine și închidem negativitatea din lumea exterioară. Este atât de important să avem un loc unde să mergem și să ne simțim protejați de toate; este ceva ce merităm cu toții.
Eu îmi doresc starea în sine, desenată în suflet împreună cu the one, nu pereții. De aceea mă aflu aici. Mesajul este pentru un singur bărbat, doar cel potrivit va înțelege PE DEPLIN mesajul meu.

Nu stau pe chat și nu îmi dau numărul de telefon. Dacă un om își dorește cu adevărat să cunoască un alt om, investește timp în scrierea unui mesaj care să și transmită ceva. Mulțumesc pentru înțelegere.

Ofer și aștept DECENȚĂ, bun simț, respect, seriozitate. Pentru mine nimic nu poate concura cu decența și bunul simț.

educat civilizat am vazut o lume arat ok inca casatorit in rest ce sa mai spun fiecare constata

Zâmbesc, deși amar, dar cu toată tandrețea care mi-a mai rămas.
Poate că nu poți să-mi explici, dar am răspunsurile de mult timp. Conștientă că sentimentele și ființele umane nu sunt obiecte de căutat, ci miracole care se pot întâmpla și trebuie protejate.
Mi-e frică. Nu, nu de Iubire.
Iubirea mă salvează în fiecare zi în prezentul violent și cinic în care trăim, fără să înțeleg cât de feroce poate fi greutatea cuvintelor.
Mi-e frică de golul pe care l-aș putea simți lângă cineva care trece pe acolo, neștiind de spațiul meu, care nu este niciodată gol și singuratic, ci de alegere și privilegiu.
Mi-e frică să-mi fie frig, chiar și vara, lângă un suflet care se uită la mine fără să mă vadă.
Nici măcar soarele nu te poate salva de acel fior rece.
Mi-e frică de cineva care minte fără rușine, fără scrupule.
Mi-e frică de lașii care aprind iubirea și apoi fug.
Care așteaptă să plece pentru a trăi o realitate paralelă a minciunilor și a momentelor furate.
Cei care își doresc să fie în altă parte, pentru că umanitatea mea generoasă și bunătatea mea necondiționată îi fac să se simtă inconfortabil și nelalocul lor.
Cei care, chiar și visând la alte brațe decât ale mele, îmi zâmbesc ca și cum aș fi singura opțiune când, în realitate, am o față și impunerea unei aparențe care dezgustă.
Mi-e frică de tăcerile care despart, dar nu vorbesc.
De mâinile care ating, dar nu mângâie. De ochii care caută alte forme și cuvinte noi.
Mi-e frică să nu știu să împărtășesc libertatea și echilibrul.
Mi-e frică de mine.
De nevoia mea de a respira departe de țipetele lumii.
Eu, care am mereu nevoie de cineva care să-mi vorbească încet și să înțeleagă rândurile pe care nu le voi scrie niciodată.
Eu, care nu știu să am încredere.
Eu, care aș muri ca să am din nou încredere, ca să mă întorc la a iubi așa cum știam când răul era o realitate îndepărtată.
Eu, care nu mai cred și care trăiesc un compliment ca pe o povară și o mângâiere ca pe o arsură. Iubirea mă salvează, în fiecare zi, chiar dacă e un vânt îndepărtat.
Aș vrea să o salvez și pe ea, așa cum știam odinioară.
Ca atunci când era dulce să crezi și fiecare promisiune devenea o certitudine.

Fără frică.
Încearcă din nou. Dragostea ne salvează în fiecare zi.