Matrimoniale Romania

Eu nu am carnet de sofer. Unii se mira… mie nu mi se pare deloc ceva anormal.
Am inceput scoala de soferi prin 2008. A venit criza, firma unde lucram s-a inchis — primul semn? Nu stiu. Sotia nu lucra. Am decis sa ne mutam intr-un oras mai mic. Motivele nu mai conteaza.
Ne-am intors in Bucuresti dupa vreo doi ani. Scoala expirase. Dar am avut noroc: mereu am lucrat aproape de casa. Poate al doilea semn. Firma unde eram s-a relocat de doua ori si, cumva, eu am ramas mereu aproape. Noroc? Coincidenta?

Dupa ultima relocare, faceam 4-6 minute cu trotineta electrica. La locatia anterioara facema cca 10 minute cu trotineta iar la prima locatie 3 statii cu tramvaiul.
Ori de cate ori aveam nevoie de masina sau de un sofer, se gasea cineva care sa se ofere — fara sa cer, fara efort.
Iar intr-un context profesional in care semnasem o clauza de fidelitate (prin care ma angajam sa raman o perioada garantata in firma), am primit o masina pentru uz personal.
N-am simtit niciodata lipsa carnetului.

Anul trecut, m-am gandit sa reiau scoala de soferi, in Bucuresti. N-am dat prea mare importanta si am renuntat. Intamplare?
M-am mutat intre timp la tara si, acum trei luni, am inceput din nou scoala.
In urma cu o luna am avut sala. Am invatat mult, cu toata seriozitatea. Si totusi imi era frica.
Am o relatie aparte cu Dumnezeu. Sunt perioade in care vorbim. Alteori nu vorbim, dar stim unul de celalalt.
Cu o seara inainte de examen, am vorbit cu El. L-am rugat sa ma ajute sa iau examenul. Eram epuizat, nu voiam sa o iau de la capat cu invatatul.
I-am zis ceva ce a iesit sincer, din inima:

„Daca stii ca voi face un accident grav, nu ma ajuta.
Dar daca vrei totusi sa ma ajuti, fa-o… si da-mi dupa aceea un semn. Il voi recunoaste.”

Am luat sala.
In urma cu 19 zile — am avut un accident grav cu trotineta (peste 40km/h).
Trei coaste fisurate, clavicula fisurata, cap spart si cusaturi, fata plina de julituri… spate, coate, genunchi... Am ramas inconstient pe asfalt.

Traseul era programat vineri, saptamana urmatoare. N-am mai putut merge.
De atunci sunt pe un fotoliu, pe balcon. Inca in refacere.

Azi ma gandeam ca in 3-4 saptamani voi putea sustine traseul. M-am urcat in masina — simteam nevoia sa recapăt senzatia. Da, trebuie sa mai exersez. Am vorbit cu un vecin, si ne-am hotarat ca maine sa mergem pe un camp unde mai merg si altii. Politia inchide ochii, e un loc cunoscut.

Acum, pe seara, stateam pe balcon. In jurul orei 21, o bubuitura puternica — la cativa metri de casa.
O masina intrase cu viteza intr-un tei. L-a rupt.
Am coborat instinctiv sa ajut.
Am deschis usa. In masina, un barbat cu fata desfigurata. N-am putut sa ma uit prea mult.
L-am intrebat daca e constient, l-am rugat sa nu se miste (asa am invatat la legislatie...).
Am strigat, a iesit un vecin. A sunat la politie. Eu m-am retras pe balcon considerand ca am facut ce era de facut.

Am pus toate lucrurile cap la cap… si in momentul in care mi-am dat seama ca si asta ar putea fi un semn, m-a trecut un fior rece puternic pe spate.

Acum… nu stiu.
Sunt astea semne?
Au fost si altele si nu le-am vazut?
Sau poate doar caut sensuri in niste intamplari si creierul meu le leaga intr-o poveste, asa cum face mereu?

Am simtit nevoia sa impartasesc toate astea cu voi.
Vreau sa stiu ce credeti.
Acum sunt marcat… dar poate maine totul o sa-mi para o prostie.

Poate ca nu suna deloc sexy sa recunosc toate astea aici… dar viata mea nu e doar despre zambete si replici de agatat.
Uneori, e si despre intrebari fara raspuns.
Sau poate nu.

Moderatori angel_angel39 Galateea admin