Legendele spun că în timpurile cele foarte vechi Soarelui i-a ars straşnic de o horă şi, ca să scape de atăta dogoare, s-a hotărât să coboare direct pe Pământ.

A pus interimar un soare mai molâu, a ţinut şedinţă cu luna şi stelele privind respectarea atribuţiilor de serviciu, a luat mai multe raze ca mijloc de transport (să nu rămână cu buzele umflate ori să-l supere pe Donkey) şi… hop! (Între timp, se mai domoliseră gerurile glaciarei ere.)

A luat chipul unui fecior şi ajuns a fost, cu nume cu tot. Aşadar, era musai să poposească în Tracia, căci în altă parte n-avea şanse de aşa soi de danţ. Evident, a nimerit când încă mai era ceva în majoritatea balercilor.

Numai ce-şi intrase în ritm între două fete frumoase (foc, desigur), că un nemernic de zmeu gelos mai abitir decât ăl mai grozav oltean, l-a smuls din mijlocul distracţiei şi l-a tupustit într-o grotă denumită apoi temniţă.

Totul devenise trist, fetele mureau pe capete de dorul frumosului, iar păsăricile erau toate răguşite de atâta plâns.

Văzând că nu-i chip de ciripit şi alte ciupeli, un tănăr si-a luat inima în dinţii fără carii şi s-a dus să se ia la trântă cu zmeul, întru salvarea veseliei şi a viitorului omenirii. Asta se putea produce numai şi numai prin eliberarea Soarelui din întuneric.

Tănărul trac n-ar fi fost de acord cu concurenţa, dar deh! nu mai conta ce şi cum, deoarece se dădea in vânt după nurii dacelor.

A purces la drum vara şi de-abia la sfârşitul iernii a ajuns unde trebuia. Obosit fiind, a stat niţel la pândă şi nu i-a trebuit prea mult ca să bunghească ce şi cum p-acolo, să-l facă mangă pe zmeu şi să pună soarele pe liber, fără ordonanţă, prin sacrificiu de sine.

De bucurie, au înflorit toţi ghioceii cei albi şi s-au împletit cu roşul inimilor veşnic dornice de dragoste şi de lumină.

Moderatori angel_angel39 Galateea admin