Cred ca, dincolo de tradare, nimic nu mai poate fi recladit intr-o poveste de dragoste. Ca nu exista iertare intreaga si adanca pentru cel pe care il iubesti, dupa ce ai aflat ca si-a dezgolit trupul si sufletul si s-a inlantuit in gesturi umede, in imbratisari fierbinti, cu altcineva. Cum sa-i mai poti saruta trupul pe care si-au lasat urmele alte maini, alte dorinte? Cum sa te mai poti pierde in bucuria eternitatii alaturi de un om care si-a vandut prezentul pentru un orgasm de capatat?

Am trait langa oameni care m-au tradat, dar numai pana cand mi-am gasit puterea sa o iau de la capat. Dincolo de minciuna, dincolo de mirosul unei alte atingeri, am stiut ca nu se mai poate construi nimic. Am ramas pe loc pana cand mi-am vindecat teama de singuratate. Pana cand mi s-au inchis ranile umilintei si am putut pleca mai departe.

Am trait langa oameni pe care i-am tradat, dar numai pentru ca mi s-a parut ca o relatie, oricum ar fi ea, e mai buna decat pustiul. Insa am stiut, din clipa in care gandul meu s-a dezbracat de marele adevar al fidelitatii, ca nu acolo imi voi gasi rostul si linistea.

Cautam cu totii marea dragoste, povestea noastra de iubire care sa ne tina de frig si de lumina pentru toata viata si pentru toata moartea. Si e limpede ca istoria aceea in care facem loc si pentru minciuna, si pentru pacaleala, si pentru adulter nu e ceea ce s-ar cuveni sa ne dorim de la viata. E doar un pas. O iluzie. O forma lasa de a astepta ceea ce merita, ceea ce trebuie sa asteptam pentru a fi oameni demni, cautatori ai rosturilor adevarate ale existentei.

Dincolo de tradare, nu ramane nimic.