Regulament
Bloguri

Wu vei ...

"Spiritul înalță edificii în calea noastră și ne invită ca să întrăm în ele, dându-ne totodată și indicii asupra modului de acționare în aceste situații pentru a învăța lecții valoroase. Aceste edificii nu sunt altceva decât situații, scenarii de viață care poartă în ele și elemente neobișnuite, bizare la prima vedere.

Era intr-o zi frumoasă de primăvară târzie – eram într-un sat pe valea Mureșului, tolănite la soare și priveam munții și brazii care se înălțau peste acoperișul casei.

La un moment dat atenția mi-a fost astrasă de o mișcare abia perceptibilă sub poarta de la intrarea în curte. Prietena mea a sesizat și ea că ceva se mișca. M-am dus acolo și am văzut că era un boboc de rață sălbatică. L-am prins cu ușurință și m-am dus cu el la malul Mureșului să văd dacă dau de familia lui. Răţuşca ţipa din toate puterile, totuși nu răspundea nimeni, nu am văzut nici urmă de rață sau de alți boboci. Am stat mult timp afară încercând să îmi dau seama de unde venise rățușca – Mureșul nu era departe dar pentru piciorușele lui era un efort destul de mare să meargă pe distanța aceea, iar apă în care să înoate nu era în apropiere.

După un timp am ajuns la concluzia că cel mai bine era să o duc la un izvor de apă caldă pe susul râului unde rațele sălbatice obișnuiau să facă cuib și acolo vor fi probabil și cei din familia lui.

Izvorul era în drum spre gară. Mi-am luat rucsacul și rățusca și am pornit – spre neliniștea mea am remarcat că rățușca a început să se obișnuiască cu mine – nu mai țipa. Mi-am reamintit de un experiment făcut tocmai cu rațe care, în lipsa mamei, au început să îl urmărească pe cel care se află în apropierea lor. Micuțul animal stătea acum liniștit în mâinile mele – atât de ușor și fragil era… iar eu mă simțeam îngrozită de gândul că va trebui să-o las acolo cu toate pericolele care există. Dar nimeni din localnici nu s-a oferit să-o îngrijească, în plus hrana rațelor sălbatice diferă de a celor domestice. Şi mai erau pisicile și câinii, nu numai în gospodării, ci care hoinăreau peste tot. Mai erau și păsările răpitoare. Să fie închis într-o cușcă, pentru a fi ferit de animalele de pradă, îi lua șansa de a înota, de a vâna și de la a învăța să zboare. Poate că supraviețuia, dar era prizonier și handicapat.

Luând toate aspectele în considerație, am ales să o las la izvor. Tot ce puteam face era să repet într-una pe drum: ”Trebuie să cred că aceasta este cea mai bună soluție”.

Am ajuns la izvor – nici urmă de rațe sălbatice. Am întrebat un localnic dacă a văzut rațe în acea zonă. Mi-a spus că anul acesta rațele nu au venit deloc pe acolo.

Eram descumpănită –a fost cum a fost până acum, însă acțiunea următoare era de a o abandona acolo. Am pus jos rățușca – aceasta a venit spre mine. M-am aplecat și am pus-o mai departe, peste pârâu, în vegetația deasă. Știam că trebuie să plec, altfel nu voi putea face ceea ce am decis și voi ajunge să o târăsc pe rățușcă după mine, într-o serie de frustrări și necazuri. Am auzit că a țipat și s-a aruncat în pârâu să mă urmeze. Un timp am mai auzit că țipă de una singură.

În tren stăteam amorțită. Nu mai aveam gânduri, părea totul încremenit. Stăteam cu spatele la direcția de mers și mă uitam în gol.

La un moment dat am privit afară la râu – și am văzut un cerb carpatin mare care tocmai se întorcea de la apă. Trenul mergea foarte încet –am avut timp să-l observ. Acea priveliște era parcăpentru mine.

Răul era între calea ferată și drumul național care era destul de circulat la ora aceea a zilei. Cerbul a mers egale spre drum, a urcat pe mal, s-a oprit și a observat zgomotele. Priveam cu răsuflarea reținută ca nu cumva să sară pe drum, așa cum fac animalele sălbatice ca pe urmă să ajungă să fie lovite de câte un vehicul. Dar era liniște – nu trecea nimic – după un timp cerbul a pornit tacticos, a traversat șoseaua și a intrat în pădure.

Cum de era cerbul acela acolo? – cerbii nu vin ziua la apă, mai ales nu se expun la pericolele traficului și la a fi reperați de un posibil vânător. În plus, plouase abundent în zilele trecute, erau pâraie destule peste tot.

O rățuscă mică a sărit în apă să mă urmeze cu câțiva kilometri mai sus – aici un cerb imens parcă ieșise din apă…. Câtă diferență între rățușca cea mică de nici 100 grame, agitată și neputincioasă și acest cerb de peste 100 kg, liniștit, stăpânit, cumpătat, puternic!

Şi totuşi – răţuşca apăruse din senin. Nu era nici o altă raţă în zona aceea. Nu avea urme de răni pe corp care să sugereze că ar fi fost răpită și scăpată apoi de un uliu. Nici cerbii mari nu obișnuiesc să vină la râu la ora șase seara, expunându-se la o sumedenie de pericole. Niciodată până atunci, deși merg în drumeții frecvent, nu am văzut un cerb carpatin să vină atât de aproape ziua de ceea ce se cheamă civilizație.

Mi-am amintit de cuvintele lui Castaneda care îl cita pe învățătorul său, don Juan. El spunea la un moment dat că Spiritul înalță edificii în calea noastră și ne invită ca să întrăm în ele, dându-ne totodată și indicii asupra modului de acționare în aceste situații pentru a învăța lecții valoroase. Aceste edificii nu sunt altceva decât situații, scenarii de viață care poartă în ele și elemente neobișnuite, bizare la prima vedere. Ele servesc la testarea deciziilor noastre, a consecvenței noastre de a le urma în ciuda greutăților sau a diferitelor obstacole și ne deschid alte orizonturi în care minunile sunt la ele acasă și stau ca dovadă tăcută a posibilităților infinite care pot fi accesate dacă avem puterea și determinarea de a le urma cursul.

Una din lecțiile de viață amintite de Castaneda era legată de credință – dar nu credința în sens religios ci cea legată de deciziile pe care le luăm. Spunea că, la un moment dat, după ce ai analizat toate variabilele și consecințele predictibile, va trebui să alegi în funcție de predilecția ta intimă – și după ce ai ales trebuie să crezi că este cea mai bună alegere pentru că dacă nu poți alege și nu poți să acționezi consecvent în direcția indeplinirii alegerii tale, vei rata tocmai revelația miracolelor și misterelor mișcării Spiritului.

Defapt, vei rata șansa de a înțelege tocmai ce este acea noțiune atât de des citată și atât de puțin înțeleasă – non-acțiunea (wu vei).

Taoistii explică non-acțiunea ca fiind o acțiune spontană, naturală și completă. Nimic nu te influențează. Nimic nu provoacă în tine un tumult emoțional care ar putea tulbura liniștea ta interioară. Odată se întâmplă ceva, alteori altceva. Când practicantul se află în wu-vei este senin și are pace interioară, indiferent de ce se întâmplă în exterior.

Non-acțiunea nu este imobilitate, nici renunțare, nici evitare. Non-acțiunea este un paradox : înseamnă că practicantul acționează fără a acționa, crede fără să creadă și obsearvă ce se întâmplă. Se spune că pentru cel care practică non-acțiunea lucrurile se aranjează de la sine, conform necesității. Non-acțiunea este simplitatea, ușurința însăși – desigur, pentru cel care este la nivelul respectiv de conștiință. Pentru ceilalți este un miracol – sau mai rău – o farsă

Non-acțiunea se face sub auspiciile Spiritului – omul este doar o conductă prin care Spiritul se manifestă. Dar Spiritul nu se poate manifesta când omul anticipează, controlează, este agitat, se răzgândește mereu și manipulează lumea ca să obțină răspunsuri convenabile așteptărilor sale. De aceea este necesar ca mai întîi să poți fi în stare să alegi să crezi și să crezi apoi cu fiecare celula- este primul pas în edificiul Spiritului.

Nu stiam ce va urma…dar nu mi-am contrazis alegerea. Predilectia mea este libertatea."
Moderatori angel_angel39 pustietate_in_floare Ji_Ji admin

Comentarii

matrimoniale - membru fara poza

licaram

  • Publicat Acum peste 2 luni
asta cum fu, non-actiune?happy