Spre-amiza vieții noastre muritoare ajuns, într-o pădure întunecoasă ma ratacii pierzând dreapta cărare. Nu-i chip sa spun, căci prea cumplit m-apasa si ma-nfioara gândul ei, ce crunta ma-nprejmuia, ce-adanca si stufoasă. Nici moartea in durerea ei n-o-nfrunta; dar până-a spune ce mi-a fost spre bine, de celelalte,amintire, canta. Intrai in codru fara-a sti de mine, căci somnu-in vine mi-l simțeam cum cura, când ma-abatui din calea de lumine.

Hai să ne cunoaștem mai întâi! După aia o să mă descrii tu!

Mai ţii tu minte noaptea-ntâie, o noapte umedă, albastră…În pacea ei înfiorată, vorbea numai tăcerea noastră…
De-atunci atâtea nopţi trecură, tot nopţi cu şoapte şi cuvinte… Din câte-alături povestirăm, nimic nu-mi mai aduc aminte…