poza membru
Regulament
Bloguri

Eugene Ionesco. testament

TESTAMENT

Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut.
Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente.
Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig.
Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc.
Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van.
Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid. Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu. Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc. Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că după va fi bucuria.
Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală.
Am fost ajutat în carieră - carieră, cum se spune - de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă.
A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată - după cum am povestit adesea - de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris.
Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti.
Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. Le datorez şi le dedic întreaga mea operă.
Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu Rinocerii la New York, ceea ce lui I-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea.
Au fost, apoi cronicile literare engleze şi franceze. În plus aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta.
Apoi, încă o dată soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă. Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă). Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse. Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu. Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940 de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge. A murit cu această nădejde.
Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!). Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor! Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul.
Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: "Doamne, fă-mă să cred în Tine". Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte? Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului.
Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu.
S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii, etc. Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea.
Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov?
În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu.

Eugene Ionesco
Moderatori angel_angel39 pustietate_in_floare Ji_Ji admin

Comentarii

poza Hydra

Hydra

  • Publicat Acum peste 2 luni
problema este ca noi in idiotenia noastra am conceptualizat eronat ajungand la o dualizare a unicitatii, cred ca sunt pa somnoros si ma exprim greoi, ajutati-ma sa ma exprim inteligibil, daca D este unic atunci totul este El, si cum putem sa punem in antiteza unicul? Inseamna ca suntem doar demagogi incercand sa manip.ulam realitatea implementand seturi de reguli in care definim noi ce este bine si ce este rau...... Ciudat
poza Hydra

Hydra

  • Publicat Acum peste 2 luni
Discutia ia o intorsatura interesanta, raul si binele, in orele mele de mimat gandirea am sucit aceasta idee de multe ori....raul, ce este de fapt raul...unii spun ca raul este absenta binelui, altii ca raul este ...in fine dar raul este definit doar de societatea noastra, rau este sa ucizi, sa furi, sa chinuiesti....milioane de oameni mor ucisi de semenii lor in razboaie drepte....purtate in scopuri nobile si bune, nu furam dar admiram pe cei care fura in scopuri nobile...gen robin hood, sau sutele de hoti din parlamentul romaniei votati de majoritatea romanilor, sa nu chinui......are rost sa discutam? Deci raul este un concept "elastic" il concretizam doar in relatia directa cu noi.......binele.....wo**** buuun, Dumnezeu este omnipotent, omniprezent, atunci raul este doar o parte din el, daca exista dumnezeu exista si rau pentru ca raul este parte ca si tot ce ne inconjoara din El.....
poza Emill

Emill

  • Publicat Acum peste 2 luni
In ipoteza existentei a lui Dumnezeu, "raul" exista si nu e rau. big grin
poza Cybele

Cybele

  • Publicat Acum peste 2 luni
Am citit... un ultim mesaj atat de puternic, ce te face sa iti inclini capul cu respect pentru o minte de geniu.
Mult regret razbate din cuvintele lui si frica... o frica cumplita de necunoscut si un gust amar, lasat de efemeritate ... Il simt tare aproape prin cuvintele lui - indoiala, spaima legata de posibilitatea unui "nimic" vesnic, de un sfarsit lipsit de revelatie. Uite, ii blamez pe bigoti si pe cei ce se ascund dupa valul credintei rupandu-se de realitate... insa ei sunt fericiti. Nu-si pun intrebari, nu au indoieli, cred si atat.
Si as incheia cu totul altfel - daca raul exista, atunci nu exista Dumnezeu. Dar noi am mai avut discutia asta happy
poza Emill

Emill

  • Publicat Acum peste 2 luni
Hydra,
Ai ridicat o problema la care nu exista un raspuns obiectiv. Toate raspunsurile posibile sunt subiective.
http://****.psychologies.ro/anchete-si-dosar/cunoaste-te-anchete-si-dosar/dosar-cum-sa-dam-sens-vietii-filosofii-1743737
(numai asa am reusit sa postez linkul)

Raspunsul meu subiectiv este: IUBESTE !
Orice forma de iubire este binevenita. In ultima instanta si iubirea de sine este ceva.
Daca nu mai esti capabil de iubire, atunci cred ca ajungi la starea amerindianului, care parasind tribul spune: Mi-a venit sfarsitul, ma duc in padure sa mor.
poza Hydra

Hydra

  • Publicat Acum peste 2 luni
Tacere, se pare ca daca subiectul nu este dragoste pura si curata, sex, si alte prostii nimeni nu are nimic de spus, trist mai oameni buni .