Matrimoniale Romania

Dupa o despartire nu ramane doar durerea. Ramane ceva mai greu: vinovatia.
Si nu ma refer la vinovatia aceea de la inceput — cea amestecata cu dor, cu iubire si cu regretul ca s-a terminat. Ma refer la vinovatia care vine mai tarziu, cand nu mai plangi, dar inca simti ca ai pierdut ceva din tine.

Te intrebi daca ai gresit undeva, daca n-ai facut destul, daca poate puteai salva ceva... doar daca erai altfel. Chiar si atunci cand stii ca relatia nu mai avea drum, apare gandul ala care te roade: „daca totusi se putea altfel?”

Vinovatia nu se naste doar din ce ai facut. Se naste si din ce n-ai putut face (sau nu ai vrut). Din oboseala, din tacere, din lipsa dorintei de a mai explica, de a mai repara. Poate tocmai asta doare cel mai tare- ca sfarsitul nu vine intr-un moment clar, ci se aduna din lucruri mici, pierdute pe drum.

Zilele trecute, cineva mi-a spus „mi-e dor de familie” si apoi a inceput sa-si insire vinovatiile. Dar nu era vinovat fata de altcineva. Era vinovat fata de el insusi. Ii era dor de locul unde stia cine este. I-am spus doar: „ai ramas acolo”, iar el a zambit.

E usor sa spui „a fost mai bine asa”. Dar noaptea, cand mintea tace, iti amintesti o privire, o strangere in brate, o vorba, un gest... si apare gandul scurt: „unde am gresit eu?”.

Poate ca vinovatia nu dispare niciodata cu adevarat. Doar inveti s-o porti altfel.
Pentru ca, de fapt, dupa o despartire nu iesi imediat de pe drum. Drumul tau ajunge din cand in cand in acel loc- prin amintiri, prin regrete, prin ce-ar fi fost daca. Ca intr-un sens giratoriu al inimii, unde fiecare iesire pare gresita pana o alegi pe cea care duce spre tine.

Moderatori angel_angel39 Galateea admin