Matrimoniale Romania

Există oglinzi care nu se sparg niciodată. Ele ne urmează prin ani, ascunse în gesturi, în priviri și în frici. A mea are chipul mamei mele.

Mă uit la mama mea și mă sperii. Nu pentru că e bolnavă. Nu pentru că s-a schimbat (dimpotrivă), ci pentru că o recunosc în mine mai mult decât aș fi vrut. În privirea ei grăbită, în felul în care oftează, în modul în care spune „lasă” atunci când de fapt ar vrea să spună multe, in felul în care mă sufocă cu grija ei atotștiutoare. E ca și cum m-aș privi pe mine, peste ani, trăind aceleași gânduri nespuse.

Mă sperii pentru că e mama și știu că, oricât aș fugi, sunt ca ea și sigur am și eu ce nu-mi place la ea.

Mi-am spus mereu că o să fiu altfel. În copilărie, de câteva ori mi-am jurat că nu o să fiu ca ea. Că o să vorbesc mai blând, că o să ascult mai mult, că n-o să-mi ascund supărările sub zâmbete de complezență. Și totuși, din când în când, în gesturile mele mici se strecoară ceva ce nu pot controla. O expresie a feței, un ton prea scurt, o reacție rece — și îmi dau seama că nu sunt doar ale mele. Sunt ale ei. Sunt moștenirea mea tăcută.

Și lucrez al dracului de mult ca să nu le mai am, doar că… au rămas scrijelite acolo, pe creier.

E ciudat cum iubirea pentru un părinte se poate amesteca atât de ușor cu teama de a-i semăna. Uneori o privesc și îmi vine să o îmbrățișez, alteori să fug, ca să nu mă văd în ea. Și poate că amândouă sunt reacții firești — pentru că, oricât aș încerca, nu pot separa complet ceea ce sunt de ceea ce am primit.

Mi-e teamă că port în mine nu doar felul ei de a reacționa, ci și fricile ei, tăcerile ei, modul în care se protejează de lume. Asta mă sperie cel mai mult, pentru că sunt trăiri ce nu se pot vedea. Și mă întreb: dacă eu nu le văd clar, cum le pot schimba? Oare ajunge să fii conștient ca să te eliberezi de ele? Sau e nevoie de ani de trăit și de răscolit ca să înveți să fii altfel?

Mi-e teamă că, într-o zi, fiul meu se va uita la mine exact cum mă uit eu acum la mama mea — și va gândi același lucru: „Mă sperii. Pentru că văd în el lucruri care nu-mi plac, și totuși știu că semănăm.”

Poate că asta e viața: un șir de oglinzi în care fiecare încearcă să se recunoască fără să se piardă.
Schimbarea nu înseamnă să fugi de ceea ce ai moștenit, ci să-l privești cu blândețe.
Dar uneori, sincer, nu știu dacă am curajul ăsta.
Și nici dacă vreau cu adevărat să-l am.
Poate că nici nu trebuie.
Cert e că nu știu.
Dar simt
Atât.

Moderatori angel_angel39 Galateea admin