Am revăzut filmul Anonimul venețian. M-a împins și un anume blog. Am retrăit povestea bolnavă a celor 2 actori frumoși, Tony Musante și Florinda Bolkan. Și am reascultat coloana sonoră, care mă răscolește la fel de mult ca povestea de viață din film. Să scriu poveste de iubire?? Nu știu ce să zic. E și iubire dar e și altceva. Poate egoism, poate milă. Egoismul lui, mila ei. Dar e iubire, mai presus de toate. S-a tot vânturat ideea că scenariul este puțin credibil, că el e greu de suportat, că ea poartă permanent o mască... Păi, suntem în Veneția, nimic mai potrivit pentru această poveste decât orașul lagunei ca decor. Orașul care e strabatut de canale ca niște artere, insulițe  unite prin peste 400 de poduri, apă, multă apă care uneori pute, ca viața, uneori... Veneția care este al treilea personaj în povestea de iubire neterminată dintre protagoniști. Și are case superbe, uneori roase de igrasie ca trupul de boală... Cu o vreme numai bună pentru un film atât de trist. Aș vrea să disec povestea din film dar poate că unii dintre voi nu l-au vizionat. Așa că vă invit la film și la audiția Concertului în re minor pentru oboi și orchestra de Alessandro Marcello. Adagio, partea a 2-a, în special, acorduri care mă urmăresc și după ce isprăvesc de vizionat filmul și de plâns. Concertul acesta are el însuși o poveste interesantă, atribuit inițial lui Vivaldi, apoi lui Benedetto Marcello, fratele mai celebru al lui Alessandro, concert devenit cunoscut după ce J.S.Bach l-a rearanjat pentru clavecin... Dar cum sună oboiul, niciun instrument nu atinge o inima care a suferit din iubire...
În final, vă întreb, considerați că este mila un semn de iubire? Între un bărbat și o femeie. Ai dreptul să cerșești o iubire pe care nu o mai meriți?

https://youtu.be/aYnU-CaH0bM

Moderatori angel_angel39 Galateea admin