E foarte greu sa realizezi unde te situezi tu ca muritor, cate clipe trec pana nu mai esti, despartirea de tine ca o replica scurta adresata timpului... am fost...
Cu toate acestea exista momente si oameni ce-ti trec prin vene si gand timpul cu nonsalanta unei apocalipse uitate.
Deschizi ochii, treci prin tine cu ritualul zilei, te mobilizezi pentru un apus sec si inevitabil, zi de zi pana cand din neant un oarecare suflet iti bate la poarta, sau tu ii bati la poarta purtat de inertia unui ce va fi.
Te trezesti cu toate drumurile stranse intr-o palma intinsa spre tine, adunand la apus galben de zi si asteptand noaptea ca o decsatusare de culori si nuante, un fel de a fi sincer cu tine dar lasat in palma intinsa.
Poate universul nu e implacabil si mici deviatii de la sine te intreaba ce esti si le raspunzi iritat, sunt, apoi mai degajat, nu stiu, si in final, o sa aflu.
Puterea cuvantului sta in om si in curajul lui de a-ti fi, egal cu abandonul de zi cu zi, se creeaza un echilibru intre ei, tu, noi, voi, eu, pana cand nu mai exista limite si auzi cum canta atomul sufletul dimineata sau seara prin glas ce apune.
Mi-e dor de tine, ca de mine, o ecuatie cu zero absolut, un loc unde nu exista anotimpuri sau cai, doar echilibru.
Nu, nu de asta mi-e dor, stiu, ma dezic, dar prefer sa urlu decat sa tac si sa simt decat sa uit.
In definitiv si la urma urmei suntem suflete ce-si cauta raspuns!

Moderatori angel_angel39 Galateea admin