Puţinul din mine o felie de timp rânced
Am vrut să mă acopăr cu linişte dar
nu i-am găsit colţurile
şi atunci am hotărât
să cobor în mine cât mai adânc...
Aici nu am găsit pe nimeni
oamenii dispăruseră odată cu
lucrurile lor
O umbră
îmi astupa gaura prin care am intrat
şi fiindcă era destul de întuneric
m-am gândit că ar fi bine
să aprind o lumânare...
În tot acest timp
lucrurile mele dispăruseră
iar eu duhneam a Timp Rânced.
poezie de Teodor Dume
„Ziua de azi
Mi-a fost vârâtă, ca de obicei,
Pe sub uşă.
Mi-am aşezat pe nas ochelarii
Şi-am început
S-o citesc.
Nimic deosebit,
După câte văd.
Cică pe la prânz o să fiu cam trist,
Nu se specifică motivul,
Şi-o să continui să iubesc lumina
De unde-am rămas ieri.
Pagina exterioară informează
Despre tratativele mele cu apa, cu munţii, cu aerul,
În legătură cu pretenţia lor absurdă
De-a-mi intra în sânge, şi-n creier.
Apoi, obişnuitele ştiri
Despre puterea mea de muncă,
Despre drumul la pâine,
Despre buna dispoziţie
(Dar nu se suflă un cuvânt
În legătură cu situaţia
Din ficat).
Unde s-o fi tipărind
Viaţa asta a mea,
Că e plină de greşeli
Inadmisibile.” (Marin Sorescu)
„cum stau aşa cu fruntea lipită de geam,
parcă nici lacrima nu mai e aceeaşi
şi iarna mă plînge uneori prin străini.
şi apoi vin spre burg săltând fetişcană cu părul scurt
dar piatra nu-mi recunoaşte pasul
şi oamenii s-au ascuns după porţi.
ce frumos ningea acasă pe străzi!
tata trăgea sania printre nămeţi,
cârnaţii se uscau ascultînd
vinul ce bolboroseşte în butoaie,
apoi se auzeau cântări pe străzi şi de veselie cuprins
oraşul se învârtea turmentat de sus în jos
lunecînd printre turnuri şi coridoare.
acum doar plouă şi verde iarnă creşte în mine
nici ciorapi de lînă nu mai port,
nu mai am bomboane în buzunare.
şi glasurile din trecut sună strain.
nu mai avem cuvinte de spus,
sau poate le spunem mereu altfel
ca şi cum am vorbi alte limbi
şi apoi tăcere.“ (A.M.)
femeile singure
.
Îmi plac
femeile singure.
Femeile puţin obosite
dar încă frumoase
la 40-50 de ani.
Insomniacele incurabile
cu care vorbeşti noaptea pe fb
despre muzica
lui satie,
în timp ce
sexul lor
clocoteşte ca un vulcan.
Femeile triste care
au tatuati pe unul din şolduri
fluturi exotici.
Îmi plac
muşcăturile lor disperate
şi orgasmul lor violent ca o
bubuitură de tun.
Îmi place să le scriu
cu scrum de ţigară
poeme pe pântece. (Octavian Sovianu)
Adrian Păunescu, „Singura iubire“
„Va trebui să recunosc, în fine,
Cu-n fel de ultimă sinceritate,
Că te-am iubit, iubita mea, pe tine,
Mai mult decât pe celelalte toate.
Că TU mi-ai fost mereu şi rea şi bună,
Obsesia în orice insomnie,
şi cat ţi-am dăruit cu totul ţie
N-avură celelalte împreună.
De-acum nici înapoi, nici înainte
Nu mai există oamenii şi timpul.
Tu-mi eşti acum iubirea pur şi simplu,
Şi singura ce mi-o aduc aminte.
Îngenunchiat le cer acum iertare
De tot ce află din aceste rânduri,
Şi ţie-ţi cer să nu te mai îngânduri,
Să poţi să duci povara asta mare.
Nici nu mai ai acum de ce te teme,
Sunt spuse toate cele spuneri,
Şi tu acum începi sa porţi pe umeri
Broboada împletită de blesteme.
Şi totuşi simt că asta nu ajunge,
Nu satură şi nici nu te cultivă
Iubirile rămase în arhivă.
Tu simţi că existăm când curge sânge..."
165 de ani de la naşterea lui MIHAI EMINESCU
GLOSSA
"Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.
Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.
Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.
Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.
Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.
Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.
Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.
Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.
De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.
Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine."
(M.Eminescu-Glossă)
PAJUL CUPIDON
Pajul Cupidon, vicleanul,
Mult e rău şi alintat,
Cu copii se hârjoneşte,
Iar la dame doarme-n pat.
De lumină ca tâlharii
Se fereşte binişor,
Pe fereşti se suie noaptea
Dibuind încetişor;
Cordeluţe şi nimicuri,
Iată toate-a lui averi...
Darnic când nu vrei nici una
Şi zgârcit dacă le ceri.
În volumul ros de molii
Cauţi noaptea adevăr
Şi-ntâlneşti lipită-n file
Viţa-i galbenă de păr.
El dă gânduri ne'nţelese
Vrâstei crude şi necoapte,
Cu icoane luminoase
O îngână-ntreaga noapte.
Când de-o sete sufletească
E cuprinsă fata mică -
A dormit cu ea alături
Ca doi pui de turturică.
E sfios ca şi copiii,
Dar zâmbirea-i e vicleană;
Dară galeşi îi sunt ochii
Ca şi ochii de vădană.
Gât şi umere frumoase,
Sânuri albe şi rotunde
El le ţine-mbrăţişate
Şi cu mâinile le-ascunde.
De te rogi frumos de dânsul,
Îndestul e de hain
Vălul alb de peste toate
Să-l înlăture puţin.
„Eram mic când am citit
pentru prima dată
o poveste de dragoste.
A fost Romeo şi Julieta
sau Mândrie şi Prejudecată,
nici nu mai ştiu!
Ştiu doar că atunci
am început să te caut
în fiecare fulg, mugur, floare şi frunză.
Nu mi-am dat seama
cât de orb sunt.
Îndrăgostiţii nu se întâlnesc cândva
undeva
ei trăiesc unul în celălalt
de la început."
LA MULŢI ANI 2015!
„Eu copilul din flori al zăpezii
cu sufletul de viscol plin
frate de vers cu Arghezi
îmi încep testamentul cu amin
Cu sufletul de viscol plin
şi-n gând cu flori de gheaţă
mai trag de duşcă o oală cu venin
şi-mi vine iarăşi chef de viaţă
În gând cu flori de gheaţă
frate de vers de-o poezie cu Arghezi
scol Psalmii dis-de-dimineaţă
eu copilul din flori al zăpezii
Cu sufletul de viscol plin
primăverii tale mă închin“
„Era iarnă,
eram mic, aşezat pe scările de lemn,
priveam vieţi de gheaţă pictate pe ciorne,
fulgi dansând clipe,
în piruetele unui tango alb mai vechi decât timpul
topindu-şi simetriile,
unul în mâna celuilalt,
în cele confuze forme.
Nu apucam să mă intreb dacă şi omul e un fulg
căci mama mă chema mereu înapoi în casă
îngheţat
cu glasul ei cald, acompaniat
de un radio vechi fredonând surd
din casete stricate:
Unchained melody.
Era primavară,
abia îmi incolţise privirea
în flori de măr amestecate
atingându-şi lumina de lumina zâmbetului tău
- lumină din lumină în sufletul meu -.
Mugurii cruzi însărcinaţi cu fluturi
îmi zburau vieţile de-o zi
prin stomac şi prin vene
în tempo-uri glăsuite de un bătrân din Cişmigiu
ce-şi sufla în frunză pene
din zborul lui frânt,
un mereu târziu:
Unchained melody.
Era vară,
Eu mă pierdeam în ochii tăi.
Tu desluşeai drumuri în ai mei.
Eu figurant, tu actriţă,
în acel bar vechi mirosind a tutun
unde ţi-am sărutat prima dată
buzele cu parfum de lămâiţă
cu care îmi fredonai
cu vocea ta de vată:
Unchained melody.
Ne contopeam substanţele topite de ploaie.
Plonjam unul în celălalt
(nevinovate salturi din poftă de zbor)
sau ne abandonam pe scările
de la intrarea unuia în celalalt
într-un leagăn de dor.
Ne lăsam corpurile să se joace cu timpul
prin noi, în noi,
tot mai departe de noi,
reducându-i ritmul
la disonanţa poftei de ploi:
Unchained melody.
Era toamnă,
culoarea ochilor tăi se schimbase
şi, cu peniţa îmbibată în ei,
cineva se semnase pe fiecare frunză.
Nu puteam să plâng.
Eram prea tânăr ca să ştiu cum se plânge la aşa ceva.
Ți-am sărutat doar obrazul.
Știam că a te privi doare.
Priveam frunzele care foşneau sub paşii tăi
parcă îngânând un altfel de
Unchained melody.
E iarnă,
fulgii cad mai grei ca oricând
purtând cortegiul unor amintiri.
Aş vrea să aibă cine să mă mai cheme
înapoi în casă.
Simt miros de tine pe chitară.
Simt un dor nebun de acasă.
Ne aud pe noi dezacordaţi,
pe o scena într-un teatru jucând o tragedie
albiţi, îmbătrâniţi, părăsiţi,
nevindecaţi de iubire.
Mai trăieşti ? Mă mai ţii minte ? Îţi e şi ţie dor?
Să-ţi cânt încet cu voce de bătrân,
înainte să mor,
un ecou de vară:
Unchained melody."
„Ninge cu iubire...ninge peste vis,
Dansuri neştiute tandru se-nfiripă,
Degete-ngheţate şi maşini de scris,
Fulguie în suflet...lacrimă de clipă.
Ninge cu iubire...ninge peste rând,
Norii mă-nfăşoară ca o-mbrăţişare,
Vin colindătorii astăzi...şi oricând,
Dinspre nemurire...ca o sărbătoare.
Ninge cu iubire...ninge cu-ntrebări,
Fulgeră argintul în cuvânt şoptit,
Cerne depărtarea încă...depărtări,
Zurgălăii cântă, biciul a pocnit.
Ninge cu iubire...ninge înţelept,
Vestitori veniră mulţi şi-mbujoraţi,
Viscolul rămâne singur şi deştept,
Seara asta suntem parcă mai curaţi“
N-am văzut de nicăieri o lună mai mare
Ca din vârful muntelui înzăpezit.
Parcă i-a împrumutat limpezimea
Sufletul meu nesfârşit.
Vântul poartă-n văile-albastre
Râuri de scântei ca-n vrăji străvechi.
Florile iernii suflate pe cetini
Îmi alunecă melodii de cleştar în urechi.
Aici totul, pădurile doinare,
Cerul bun, colibile goale de stână,
Ramurile nopţii, adunate în inimă,
Se prefac în sânge sănătos, tânăr.
Codrii din vale sună din corn,
Curg jderii şi umbrele nopţii grăbite.
Aici închipuirea e tare ca ozonul
Şi visele scapără-n muchi împetrite.
Încât aş privi pe un lucru firesc
Dacă pe frunţile prietenilor de drum, în zbor,
Ar sălta flăcări de cântec şi forţă
Împletite după chipul iubirilor lor. (Nicolae Labiş, Noapte de iarnă)
„Ţi-am spus vreodată cât de vară e în mine?
ţi-am spus cât de mult îmi place
să îmbrăţişez fulgere
care prind conturul trupului tău?
ţi-am spus că iarna ochilor tăi dinspre seară
se îmbrăţişează aproape perfect
cu soarele din sufletul meu?
ţi-am spus cât de dor îmi e de ploile torenţiale
cu care te mângâiam
şi de necuvintele pe care le şopteam
în nopţile cu stele feerice?
ţi-am spus vreodată că n-a fost nicio secundă
în care să nu te iubesc?“
„Port în mine un tren
care mă străbate uneori.
Singurul călător eşti tu.
Stai la fereastră şi din când în când
îmi faci cu mâna
cum ai face copiilor uimiţi
din gările mici de provincie.
Peronul pe care stau e tot în mine,
dar trenul nu opreşte niciodată
şi aşteptarea e tot în mine.
Privesc trenul cum te îndepărtează.
„Nu-l pot opri” - mă gândesc
prudentă ca un copil
dintr-o gară mică de provincie.
Roţile trenului din mine
le aud uneori
mai departe sau mai aproape.
Doar silueta ta e incertă.
Ceea ce mai e încă sigur
e fereastra şi aşteptarea mea“ (O.B.).
„Te uita cum ninge decembre...
Spre geamuri, iubito, priveste --
Mai spune s-aduca jaratec
Si focul s-aud cum trosneste.
Si mâna fotoliul spre soba,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele -- totuna --
As vrea să le-nvat simfonia.
Mai spune s-aduca si ceaiul,
Si vino si tu mai aproape; --
Citeste-mi ceva de la poluri,
Si ninga... zapada ne-ngroape.
Ce cald e aicea la tine.
Si toate din casa mi-s sfinte; --
Te uita cum ninge decembre...
Nu râde... citeste inainte.
E ziua si ce intuneric...
Mai spune s-aduca si lampa --
Te uita, zapada-i cât gardul,
Si-a prins promoroaca si clampa.
Eu nu mă mai duc azi acasa...
Potop e-napoi si nainte,
Te uita cum ninge decembre,
Nu râde... citeste inainte.“
Cine nu l-a recunoscut pe inegalabilul Bacovia?!
Împreunul
„Oare de ce nu ne-a creat Dumnezeu
Unul
cu mâinile mele împreunate în mâinile tale
într-o rugăciune pentru cei care nu înţeleg
că timpul se măsoară în bătăi de inimi
la unison,
cu buzele mele lipite de buzele tale
şoptindu-şi înăuntru psalmii lui Solomon
şi mărturisindu-şi tăcerile
din piept
cu ochii mei privind ochii tăi
şi găsindu-şi cea mai acasă privelişte
singurul drum drept
prin nor
către sub mărul din Paradis.
Oare de ce ne-a desprins Dumnezeu
în Doi,
doi îndrăgostiţi condamnaţi la zbor
de fluturi cu o singură aripă,
de ce a creat în ultima zi
depărtarea
ca o vrie pentru cel care încearcă
Înălţarea
şi apoi s-a odihnit
ca şi cum s-ar fi simţit desăvârşit
văzându-ne inventând în epoci de piatră
Dorul.
Oare de ce ne-a lăsat Dumnezeu
să învăţăm singuri simţurile, aromele şi culoarea
când amândoi ştim
că mâinile prind sens doar pe pielea celuilalt
că buzele au gust doar sărutându-şi buzele gemene
şi numai în privirea ta
regăsesc culori.
Să ne amestecăm celulele, iubito,
şi să polenizăm cu ele flori
până stârnim primăveri în Ceruri
Să trezim cu sărutări în mijocul unei mări
un munte
şi cu gurile noastre de noi născuţi în Rai
care nu au învăţat să spună
decât primul cuvânt: "iubire",
să-l numim Sinai.
Să-mi dai mâna ta şi să ne aşezăm
în genunchi
cu sufletele-mbrăţişate-ntr-unul
pe un prag de stâncă
şi să ne rugăm să primim
o singură poruncă:
«Să fiţi unul»“
…Iata-ne, asadar pierduti în desertul alb,
Pe care, de fapt, l-ai si provocat.
Ai dorit atita sa ninga, stiai ca fenomenul tine
De concentrarea ta... Si te-ai concentrat prea mult!
Acum, nu se mai opreste.
Roseata din obraji coloreaza peisajul. Ai febra?
"Nu, dar vreau sa colorez peisajul".
Foloseste rujul, mai bine.
Tu esti de tinut intr-un castel
Pe-o iarna ca aceasta, cu clopotei la fulgi.
Si eu sa vin la tine
Intr-o sanie trasa de cerbi,
Sa ma urc în iatac, pe-un turtur imens,
Sa urc si sa cobor, ca e alunecos,
Si iar sa dau sa ma catar... si tu sa-mi arunci
Niste pinteni.
Sa cioplesc sloiul, urcindu-ma
Sa-i dau pinteni
Si sa apar sus, c-o floare de gheata
In mâna. "Unde e geamul?
Sa-ti plantez pe el aceasta
Floare de gheata."
"O, ador florile de gheata", sa zici,
"Unde-ai gasit-o?" Hai sa iesim putin.
"Unde, iar afara? Iar în zapada?…. (Marin Sorescu)
„Cum să mă duc să iau smarald din stele,
Lumina lor trecută, cum s-o sorb?!
Din pumnii mei umpluţi cu acuarele,
Aş bea vedere pură, ca un orb!
Cum să revin ce n-as fi vrut să plece
Şi cum să pierd din coarde un cvartet?!
În ţesătura coliviei, rece,
Cum să mai cânte inima din piept?
...Şi peste-obraz, cum să visez atingeri
din amintiri cu timp de altcândva?
Iubire căzătoare din convingeri
Şi suitoare-n Sus, prin vocea Sa...
Răspund trimişii nopţii şi mi-e sete
De ploi şi de scântei mi-e gândul ud-
Eu desenez pe gratii uşi secrete,
Tu cânţi şi mă pictezi pe trupul nud
Şi nu-mi ajunge-o simplă întrebare
La mii de picături răspuns, prăpăd,
Când tu îmi umpli pumnii iar cu Soare
Şi ca un orb, Iubire beau... şi văd !“
Copacii albi, copacii negri
Stau goi in parcul solitar
Decor de doliu funerar …
Copacii albi, copacii negri.
In parc regretele plang iar …
Cu pene albe, pene negre
O pasare cu glas amar
Strabate parcul secular …
Cu pene albe, pene negre …
In parc fantomele apar …
Si frunze albe, frunze negre;
Copacii albi, copacii negri;
Si pene albe, pene negre,
Decor de doliu funerar …
In parc ninsoarea cade rar …(G.Bacovia, „Decor“)
„Implor
ninsoarea
şi iubirea,
cerului
ce parcă a uitat,
să-şi cearnă-n lume
strălucirea
înaltului,
mereu
mai depărtat!“
„Caută un sens, iubito,
Pentru câte s-au sfârşit,
Pentru cât am fost noi miri,
Mână-n mână,
Ochi în ochi…
Două umbre în oglinda
Spartă astăzi de priviri.
Lumea lor, pe noi ne schimbă
Într-o lume fară sens.
În oraşe mor pe stradă,
Fără vise şi miopi,
Vagabonzii unei clipe
Spulberate în zăpadă.
Inhalăm vulgaritatea
Unui timp în rostogol
Şi ne ard pe trup priviri,
Când în suflet, ca un gol,
Se aşterne-ncet uitarea
Că am fost, odată, miri.
Noi am fost, iubito, sensul
Unui sens pentru nonsens…
Sens-nonsens,
Ca ticăitul
Unui ceas în univers“.
„Uimită sunt de-atâta resemnare,
Secată mi-e fântână de un dor...,
Cu paşi grăbiţi pe lunca ta de sare
Mă caută un timp rătăcitor.
Copaci cu pletele în vânt,
Încărunţiţi de frunze si de dor,
Privesc fecioarele nuntite
Şi lacrima din gene ce le-o dai.
În ţipătul chemării te-am găsit
Când umbra nopţii îmbrăca palate.
Atâtea Zâne în poveşti purtate,
Caleştile în zori le-au fost furate.
Priveşte-mă albastru şi rotund,
Într-o ureche-mi cântă spiriduşul,
O lacrimă o prinde, iar căuşul,
De-atâta sare, greu îmi e urcuşul.“
Radu Gyr
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tăpşane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.
Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.
Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut. (Nichita Stănescu, Îmbrăţişarea)
„plouă azi
peste a noastră toamnă,
pun capul în palme
şi îmi ghe****sc inima
în braţele sufletului tău ...
Bacovia
dă startul versurilor
parcă din plumb turnate
scriu cu mâna amorţită
dând vlagă cuvintelor,
o vioară
îşi prelinge
suferinţa
pe un arcuş al înserării ...
aprind candela
şi îţi mângâi tâmplele
aşa… ca odinioară
plouă iubite ,
eu nu mă mai duc
azi acasă,
rămân aici ...
lângă amintirea noastra“. (Cristina)
„Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri,
sunt renunţările la vis.” (Traian Dorz)
Îti aduci aminte ziua când ti-am spus ca esti frumoasa,
Când cu buzele de sânge si cu ochii sclipitori
Printre arborii de toamna te opreai încet, sfioasa,
Lasând gândul spre amorul înteles de-atâtea ori?...
Asteptai sa fiu poetul îndraznet ca niciodata
Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sarutari
Te duceai mereu nainte înspre-o umbra-ntunecata
Ca o pala ratacire coborând din alte zari.
Ah, mi-ai spus atât de simplu ca ti-i sete de iubire
Neascultând decât soptirea singuraticei paduri,
Îti opreai cu mâna sânul si zâmbea a ta privire,
Chinul departarii noastre neputând sa-l mai înduri.
- Ha, ha, ha, rîdea ecoul, de rîdeam de-a ta placere,
Între om si-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut,
Te-am lasat sa-nsiri povestea cu dureri si cu mistere
Pentru mine, ca oricarui trecator necunoscut.
Îti aduci aminte ziua când ti-am spus ca esti frumoasa,
Când, în soaptele padurii, poate ca te-am sarutat
Ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasa
Ce-aducea-ntâlnirii noastre un adio-ndepartat? (George Bacovia, „Poveste…“
Femeia este
nodul de cristal,
pentru care bărbatul
nu poate fi atârnat
la urechea singurătăţii. (I.-M.D.)
Cuprinde-mă cu poftă de beţiv
de tortele ce-n rochie se joacă.
Mai numără secundele din tiv
si-aşteaptă-n palme glezna să se coacă.
Miroasă-mi pasul florii pe spinare
încercuind mijlocul pân’ la sâni.
Pe pat să-i scriem lunii cu sudoare:
să sufle-n sieşi – când vom fi bătrâni. (I.M.-D.)
În calde seri de toamnă, cînd sorb cu-nfiorare
Din sînu-ţi cald parfumul, cu pleoapele închise,
Se desfăşoară-n visu-mi un ţărm făr' de abise,
Ce monoton sclipeşte sub revărsări de soare.
O insulă pe valuri molatice mi-apare
Cu fructe dulci şi plante cu flori în veci deschise,
Bărbaţi subţiri, puternici, femei cu ochi de vise,
În cari străluminează sincerităţi bizare.
Parfumul fiinţei tale m-avîntă-n ţări vrăjite,
Pe-un port plin de catarguri şi pînze obosite
De-a valurilor goană, din larg în largul zării,
Pe cînd respir miresme de verde tamarind
Ce se-mpletesc cu cîntul luntraşilor şi-al mării
Şi sufletu-mi mireasma şi cântul mi-l cuprind. (Charles Baudelaire, Parfum exotic)
Logodnicul vine-n amurg,
vesele pletele-i curg.
Puneti-mi rochii albastre, flori.
N-auziti pasii biruitori?
Unde-i inelul scump, dãruit?
Luna nu vreau sã-l zãreascã.
O, ce poveste copilãreascã:
cum ne-am vãzut, ne-am iubit.
Fragedã, inima ni s-a frânt.
Prielnici de-acum ne fie
zeii cei blânzi din pãmânt
si-ai cerului zei o mie.
Creanga belsugului, necontenit
scuturatã de noi, sã rodeascã,
O, ce poveste copilãreascã:
cum ne-am vãzut, ne-am iubit. (Magda Isanos)
„deşi ştiu că viaţa începe de aici şi
se agită să iasă ca lumina din
felinarele uitate-n ferestre
toamna
sunt trist şi incompatibil cu
secunda în care am iubit pe
jumătate de bancă
în seara aceea târzie
cafeaua mi s-a părut
cel mai firesc gest
pe care l-am făcut
când am cunoscut-o pe Ana
în cafe-barul din gară
întâmplător sau nu ne-am privit
era dragoste la prima vedere
era înnebunitor de fermecătoare
în jurul gâtului şerpuia
un şal tricotat
nu era frig
cuceritor şi irezistibil zâmbetu-i
explodat de sub priviri îmi încătuşa vederea
simţeam un fel de căldură tăioasă până la os
atunci mi-am dat seama că ceva doare
toate aceste lucruri erau lângă mine
şi Ana era lângă mine
o văd printre amintiri însă această iubire doare
mă simt închis pe dinăuntru şi mi-e frică
iubesc locul acela şi toate aromele de cafea
care se pierd în mine
dimineaţa mă trezesc mai devreme
pun apa în ibric şi aprind aragazul
în scobitura din gând
doar eu şi imaginea aceea
prin fisura de la geam
intră lumina aud zgomote
mă ridic pe vârfuri şi privesc
oraşul pare un ghemotoc de ziare vechi
ţin pumnii strânşi şi încerc să
nu mă mai gândesc la nimic
începe să plouă aerul devine greu
din ce în ce mai greu
în toată graba asta doar eu şi Ana
geamul începe să trepideze
în acelaşi timp se închid uşile
şi trenul pleacă
în fiecare dimineaţă pleacă
s-au epuizat toate argumentele
nimeni şi nimic nu mă poate face
să uit locul acela
aş fi vrut să fiu acolo
dar în sfârşit e mult
prea târziu
cafeaua a dat în foc
jumătatea rămasă m-am gândit
să o păstrez pentru Ana“.
Da, plouă cum n-am mai văzut...
Şi grele tălăngi adormite,
Cum sună sub şuri învechite!
Cum sună în sufletu-mi mut!
Oh, plânsul tălăngii când plouă!
Şi ce enervare pe gând!
Ce zi primitivă de tină!
O bolnavă fată vecină
Răcneşte la ploaie râzând...
Oh, plânsul tălăngii când plouă!
Da, plouă... şi sună umil
Ca tot ce-i iubire şi ură -
Cu-o muzică tristă, de gură,
Pe-aproape s-aude-un copil.
Oh, plânsul tălăngii când plouă!
Ce basme tălăngile spun!
Ce lume-aşa goală de vise!
...Şi cum să nu plângi în abise,
Da, cum să nu mori şi nebun,
Oh, plânsul tălăngii când plouă! (George Bacovia)
Dacă Dumnezeu are deschisă o bancă
aş vrea să-mi depun acolo
toate poemele mele neterminate.
Sângerează cu litere
cu cuvinte de dragoste
cu vorbe grele de singurătate.
Cerul e astăzi roşu
ca inima mea.
Ca un şirag de perle
Sunt stelele în palma sa. (I.C.)
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie",
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie".
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femeï... (Ana Blandiana, „Descântec de ploaie“)
A iubi, toamna, e-un biet pleonasm,
O poarta in cer se-nvirteste, neunsa,
Cad, iata, imperii de tulbure frunza
Si totusi se aude si ultimul basm.
A iubi, toamna, e oglinda-n oglinzi,
Halouri ciudate pe lucruri danseaza,
Insecte damnate fac cuiburi in raza,
Speranta renaste in cei suferinzi.
A iubi, toamna, neant si refren,
Vin pluguri pamantul spre cer sa-l rastoarne
Si ultimul fulger, semnat ambigen,
E parc` - un altoi pentru sange si carne.
Şi ţipă a pierdere tren dupa tren
Şi mieii duc iarba uscată pe coarne. (Adrian Păunescu, „A iubi Toamna“)
Afară-i toamnă, frunza 'mprăştiată,
Iar vântul svârlă 'n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într'un ceas gândeşti la viaţa toată.
Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N'ai vrea ca nimeni 'n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.
Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,
Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;
De odat'aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri...
Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii. (M. Eminescu)
Niciodata toamna nu fu mai frumoasa
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid asternut e sesul cu matasa.
Norilor copacii le urzesc brocarte.
Casele-adunate, ca niste urcioare
Cu vin ingrosat in fundul lor de lut,
Stau in tarmu-albastru-al raului de soare,
Din mocirla carui aur am baut.
Pasarile negre suie in apus.
Cu frunza bolnava-a carpenului sur
Ce se desfrunzeste, scuturand in sus,
Foile-n azur.
Cine vrea sa planga, cine sa jeleasca
Vie sa asculte-ndemnul nenteles,
Si cu ochii-n facla plopilor cereasca
Sa-si ingroape umbra-n umbra lor, in ses. (Tudor Arghezi, Niciodată toamna)
Chipul tău îmi pare cunoscut
Dar nu-mi amintesc de unde.
Nu cumva eşti tu
Cel cu care-am râs
Într-o viaţă,
Lipindu-ne nasul de sufletul lumii
Ca de-o vitrină?
Ai un rid pe frunte
Care-mi aminteşte de-o istorie
Modernă şi contemporană.
Ochii aceştia i-am văzut, dacă nu mă înşel,
Mirându-se pe nişte lucruri obişnuite,
Pe tristeţe, pe noapte, pe spaimă.
Ai vreo rudă, o mână, un gând,
Vreo sprânceană, cam aşa ceva,
În soare
Şi-n celelalte stele căzătoare?
Pot jura
Că eşti cel care s-a îndrăgostit pentru vecie
De fata aceea
Al cărei nume îţi scapă mereu.
O,
Totul îmi pare foarte cunoscut
La dumneata,
Chiar şi zilele care nu ţi s-au întâmplat
Şi se vor întâmpla. (M. Sorescu, „La dumneata“)
Ne cunoaştem,
Ne-am întâlnit într-o zi
Pe pământ,
Eu mergeam pe o parte a lui
Tu pe cealaltă.
Tu erai aşa şi pe dincolo,
O, erai ca toate femeile,
Uite că ţi-am retinut
Chipul.
Eu m-am emoţionat
Şi ţi-am spus ceva cu mâna pe inimă,
Dar n-ai avut cum să m-auzi.
Pentru că între noi treceau întruna maşini
Şi ape şi mai ales munţi,
Şi tot globul.
M-ai privit în ochi
Dar ce să vezi?
În emisfera mea
Tocmai se făcuse noapte.
Ai întins mâna: ai dat de un nor.
Eu am cuprins de umeri o frunză. (Marin Sorescu, Ne cunoaştem)
„Atunci când citesc, nu citesc de fapt, iau doar frazele frumoase, le savurez ca pe bomboane, ca pe un pahar de lichior pe care-l beau încet, până simt că ideea se răspândeşte în mine ca alcoolul. Şi, astfel, ideea se resoarbe în mine, se resoarbe în creierul meu şi în inima mea, facând să-mi pulseze venele până la rădăcină, căci eu, când mă cufund în lectură, mă transpun, sunt în altă parte, sunt în interiorul textului, minunându-mă eu însumi“. (Bohumil Hrabal, „O singuratate prea zgomotoasă"
Doamne, îţi mulţumesc,
pentru toamna din grădină,
ziua se-ascunde-ntr-o nucă-
e-o altă lumină
ce cade pe foşnetul
frunzelor reci,
şi-un parfum de gutuie
adastă ori pe unde treci,
vinul se cuibăreşte
în ulcioare,senin,
mi-e sufletul plin
ca o zorea agăţată
în cuiul din poartă,
şi-atâta culoare
invadează ca o oaste
nemărginirea,
voluptoasă trece ea,Doamne,
pe alei,întorcându-şi privirea
toamna aceasta,din noi,
răscolindu-ne firea
cu ploi pătimaşe
şi-i frig prin oraşe…
ne-adunăm primeniţi
în cuvânt,
ca s-aprindem focuri,
Doamne,în zori,pe pământ. (D.P.)
„Nu mă striga din toamnă!
sunt prinsă în jocul frunzelor
de aramă
şi fascinată plâng - culorile amurgului -
o! n-am să mă opresc s-ascult
tânguirea şoaptelor venind din crâng
ce prefăcute-n zâmbet
în jocul nostru se strecoară ...
*
... ştiu,
e seară...
şi poate ultima – din jocul frunzelor
de aramă
o, cerule!
se clatină o lume în ochii tăi
şi-n stinsele văpăi
nici urmă de tristeţe
doar nebunia, simfonia ne’nţeleasă
a sfârşitului
în care - descătuşate umbre se destramă
şi ultimul cuvânt
în culorile amurgului ... tăcut sângerează...
*
... zadarnică chemare!
în spatele porţilor albastre
nici un gând nu răzbate, nici o şoaptă...
nu mă striga din toamnă
nu-mi întrerupe jocul ...
ard clipele cu străluciri de-aramă
şi visul cel din urmă
se deschide
risipindu-şi floarea rară
în umbra înserării – ce-şi aşterne vălul
peste pasu-mi obosit
obosit ...“
„Am scris pe o frunza uitata, un rand din mine…
Din statiile vietii am luat dorintele calatoare
Si-am adormit pe-un nor incalzindu-ma sub soare
Gustand preludiul din fiecare picatura de iubire.
.
Tramvaiele treceau impinse de triste priviri…
Din cotidian am luat mersul lor consecvent
Apoi am strigat prima litera din alfabet…
Cand am zarit-o in umbra unei fictive iubiri.
.
El mi-a spus ca o canta in inima lui, mare…
Pe strazile pustii a rapit-o aceeasi mana de vant,
Mi-a spus atunci ca visul lui ramane un cuvant
Pe buzele ei sadit, in profunzime, ca o floare.
.
Era in cantecul lui visul, pus intr-un vers…
Si clipele reveneau melodic pe scena vietii, pustie
Gustata amar dintr-o ploaie calda, tarzie
Pe buze soaptele erau lacrimi in orizontul sters.
.
Am adormit pe un nor, incalzindu-ma sub soare
Si-am scris pe o frunza uitata, un rand din mine…
Gustand preludiul din fiecare picatura de iubire,
Din statiile vietii am luat dorintele calatoare“. (Andrei-Alexandru P. – Din statiile vietii)
„Rasuna din margini de targ
Un bangat puternic de arma;
E toamna... metalic s-aud
Gornistii, in fund, la cazarma.
.
S-aude si-un clopot de scoala,
E vant, si-i pustiu, dimineata;
Hartii si cu frunze, de-a valma,
Fac roata-n varteje, pe-o piata.
.
Se uita in zari catedrala,
Cu turnu-i sever si trufas;
Gradina orasului plange,
Si-arunca frunzisu-n oras.
.
Si vine,ca-n vremi de demult,
Din margini, un bucium de-alarma,
E toamna... metalic s-aud
Gornistii, in fund, la cazarma“. (Toamna, G. Bacovia)
„Fiecare are în mâinile sale propria fericire, precum artistul are materia brută, căreia vrea să îi dea o formă. Dar cu această artă se întâmplă ceea ce se întâmplă cu toate: nu ne-a fost dată decât aptitudinea pentru ea; ne rămâne să învăţăm meşteşugul şi să-l exercităm cu grijă“. (Johann Wolfgang von Goethe, in „Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister“)
„Cand rupi o coarda de vioara
Ea geme...moare tremurand
Dar alta coarda ii ia locul
Si-auzi vioara iar cantand....
Dar...daca din gresala…
In coarda inimii lovesti.…….
ea geme…geme indelung...
Si s-o inlocuiesti…nu poti...“
„Poeţii nu se ruşinează de propriile experienţe - ei profită de ele." (Friedrich Nietzsche)
„Am fost la targul de pasari
Si-am cumparat pasari
Pentru tine
dragostea mea
Am fost la targul de flori
Si-am cumparat flori
Pentru tine
dragostea mea
Am fost la targul de fiare vechi
Si-am cumparat lanturi
Lanturi grele
Pentru tine
dragostea mea
Apoi m-am dus la targul de sclave
Te-am cautat
Dar nu te-am gasit
dragostea mea“. (Jacques Prevert, Pentru tine, dragosea mea)
Spre ştiinţa celor care-mi vizitează profilul!
Versurile, maximele, citatele, poeziile, comentariile şi tot ceea ce postez aici, exprimă stări de spirit generate de varii motive, dorinţe, vise, revolte sau amăgiri, împăcări cu sinele meu etc., dar nu au „adrisant“. Ele sunt scrise din dorinţa de a da glas din când în când poeziei, artei, frumosului, în general, ajutată fiind de arpegiile unor iluştri făuritori de muzică, şi au o legătură strânsă cu toamna.
„ILLE DOLET VERE QUI SINE TESTE DOLET” (lat.) (Suferă cu adevărat cel ce plânge fără martori” - Marţial, „Epigrammata”, 1, 34, 4.
Departe în mine (Nähe des Geliebten)
În gând te am,
Când razele de soare
Pe mare cad;
În gând te am,
Când luna pe izvoare
Străluce-n vad.
În ochi te am,
Când pe poteci de munte
În praf mă-nec;
Şi noaptea, când
Pe vreo îngustă punte
Cu tremur trec.
În zvon te am,
Când se înalţă valuri
Şi larmă fac;
Şi când ascult
În pacea de pe dealuri
Cum toate tac.
Departe-mi eşti,
Ci-n toate ale mele
Te simt aci!
E ceas de-amurg,
Curând clipi-vor stele,
Oh, de-ai veni! (Johann Wolfgang von Goethe)
Atentie! Versurile, maximele, citatele si randurile pe care le scriu aici sunt fara adresa. Ele sunt scrise de dragul frumosului, al muzicii, al poeziei, al artei, in general.
„De ce vă grăbiţi... de ce vă grabiţi voi, oamenii, să spuneţi imediat despre un lucru că e nebunesc sau înţelept, bun sau rău?! Ce rost au toate astea? Aţi descoperit cumva cauzele lăuntrice ale unei fapte? Puteţi voi să lămuriţi cu precizie motivele pentru care s-a întâmplat aşa, pentru care trebuia să se întâmple? Dacă aţi face asta, nu v-aţi mai grăbi atâta cu sentinţele voastre”. Johann Wolfgang von Goethe, in „Suferinţele tânărului Werther”.
Îti aduci aminte ziua când ti-am spus ca esti frumoasa,
Când cu buzele de sânge si cu ochii sclipitori
Printre arborii de toamna te opreai încet, sfioasa,
Lasând gândul spre amorul înteles de-atâtea ori?...
Asteptai sa fiu poetul îndraznet ca niciodata
Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sarutari
Te duceai mereu nainte înspre-o umbra-ntunecata
Ca o pala ratacire coborând din alte zari.
Ah, mi-ai spus atât de simplu ca ti-i sete de iubire
Neascultând decât soptirea singuraticei paduri,
Îti opreai cu mâna sânul si zâmbea a ta privire,
Chinul departarii noastre neputând sa-l mai înduri.
- Ha, ha, ha, rîdea ecoul, de rîdeam de-a ta placere,
Între om si-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut,
Te-am lasat sa-nsiri povestea cu dureri si cu mistere
Pentru mine, ca oricarui trecator necunoscut.
Îti aduci aminte ziua când ti-am spus ca esti frumoasa,
Când, în soaptele padurii, poate ca te-am sarutat
Ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasa
Ce-aducea-ntâlnirii noastre un adio-ndepartat? (George Bacovia, „Poveste"
)
Spicuiri din zicerile unui psiholog:
„Multi oameni invata sa traiasca cu durerea, cu depresia sau cu anxietatea, deoarece cred ca oricum nu pot scapa de ea... Poate ca in copilarie au trebuit sa se supuna unor parinti despotici, poate ca, datorita credintelor lor limitative, IMPLANTATE DE ALTII IN MINTEA LOR, isi selecteaza din realitate doar acele «evidente» care spun ca «nu are sens», «viata este chin si suferinta», «oricum scapi de una si dai de alta» si traiesc astfel permanent intr-o neajutorare invatata, o victimizare continua sau au o atitudine fatalista".
Depaseste statutul de victima, ACTIONEAZA si depaseste durerea! Da, cu siguranta poti sa faci asta, pentru ca viata ta este 100% in mainile tale.
“Stai departe de oamenii care îţi micşorează ambiţia. Oamenii mici întotdeauna fac asta. Cei cu adevărat mari te fac să te simţi că şi tu poţi deveni mare”. (Mark Twain)
“Omul fericit este acela care stăpâneşte şi munca, şi dragostea”.(Sigmund Freud)
Noapte de toamnă
Murmur lung de streşini, risipite şoapte
Cresc de pretutindeni şi se pierd în noapte.
Rareori prin storuri o lumină scapă
De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă
Şi-mi trimite-n faţă raza ei răsfrântă...
Ploaia bate-n geamuri, streşinile cântă.
Dar treptat, cu larmă potolită scade
Cântecul acestui tremur de cascade.
Tot mai des în preajmă umbre vii răsar,
Ploaia peste case pică tot mai rar
Şi-n grămezi de neguri apele se strâng...
Lumea-ntreagă doarme, streşinile plâng.
Până când o rază de argint în zare,
Lămurind pe boltă straturi de ninsoare,
Lin desface umbra şi de crengi anină
Scânteieri albastre, boabe de lumină.
Iar acum din taina cerului deschis,
Peste firea mută cad lumini de vis
Şi-n troiene albe norii se desfac...
Dar când iese luna, streşinile tac.
*
Dormi, iubire dulce!...
Numai eu întârziu, singur pe cărare,
Farmecul acestei clipe călătoare...
Gândurile mele vin să te deştepte,
Din pridvorul tainic să cobori pe trepte.
Să cobori în toamna limpede şi rece
Şi, visând cu mine clipa care trece,
Să-mi sporeşti tristeţea ceasului târziu
Când, străin de tine, sufletu-mi pustiu
Va porni zadarnic, rătăcind pe drum,
Să sărute urma paşïlor de-acum. (George Toparceanu)
- Ce-ai lua cu tine,
Daca s-ar pune problema
Sa faci zilnic naveta între rai si iad,
Ca sa tii niste cursuri?
- O carte, o sticla cu vin si-o femeie, Doamne,
Daca nu-ti cer prea mult.
- Ceri prea mult, îti taiem femeia,
Te-ar tine de vorba,
Ti-ar împuia capul cu fleacuri
Si n-ai avea timp sa-ti pregatesti cursul.
- Te implor, taie-mi cartea,
O scriu eu, Doamne, daca am lânga mine
O sticla de vin si-o femeie.
Asta as dori, daca nu cer prea mult.
- Ceri prea mult.
Ce-ai dori sa iei cu tine,
Daca s-ar pune problema
Sa faci zilnic naveta între rai si iad,
Ca sa tii niste cursuri?
- O sticla de vin si-o femeie,
Daca nu cer prea mult.
- Ai mai cerut asta o data, de ce te încapatânezi,
E prea mult, ti-am spus, îti taiem femeia.
- Ce tot ai cu ea, ce atâta prigoana?
Mai bine taiati-mi vinul,
Ma moleseste si n-as mai putea sa-mi pregatesc cursul,
Inspirându-ma din ochii iubitei.
Tacere, minute lungi,
Poate chiar vesnicii,
Lasându-mi-se timp pentru uitare.
- Ce-ai dori sa iei cu tine,
Daca s-ar pune problema
Sa faci zilnic naveta între rai si iad,
Ca sa tii niste cursuri?
- O femeie, Doamne, daca nu cer prea mult.
- Ceri prea mult, îti taiem femeia.
- Atunci taie-mi mai bine cursurile,
Taie-mi iadul si raiul,
Ori totul, ori nimic.
As face drumul dintre rai si iad degeaba.
Cum sa-i sperii si sa-i înfricosez pe pacatosii din iad,
Daca n-am femeia, material didactic, sa le-o arat?
Cum sa-i înalt pe dreptii din rai,
Daca n-am cartea sa le-o talmacesc?
Cum sa suport eu drumul si diferentele
De temperatura, luminozitate si presiune
Dintre rai si iad,
Daca n-am vinul sa-mi dea curaj? (Marin Sorescu, “Daca nu cer prea mult”)
Afară-i toamnă, frunza ‘mprăştiată,
Iar vântul svârlă ‘n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într’un ceas gândeşti la viaţa toată.
Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N’ai vrea ca nimeni ‘n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.
Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,
Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;……- Mihai Eminescu
Imaginatia nu costa nimic
si asta o stie cel mai bine Dumnezeu-pictorul
în septembrie
când profitind de umezeala saracului
deschide o expozitie impresionista în zidul jilav
(mici pete neinramate, voluptoasa igrasie ce-l excita pe Manet
de care nici popa nici primarul dornic de ceremonii
n-au habar
altfel, de buna seama, s-ar fi taiat o panglica
s-ar fi rostit discursuri ar fi gilgiit sampania
si critica si-ar fi ros ciolanul ei roz,
aici la zidul saracului
unde mâna reumatica a lui Dumnezeu
isi desavirseste lucrarea. – Mircea Dinescu, “Salonul de toamna”
Sunt un om viu
Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.
Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce in ce mai bună
despre viaţă
Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine si insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoara între mine şi 2, între mine şi 3.
Am şi-un defect, un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.
Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise – şi
admiraţia ce i-o port
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.
Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)
Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treaba,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fanteziei.
E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!
E un trup al tău, vechi,
pe care l-ai rătăcit
si nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi oferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.
Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
dupa o descifrare anevoioasă,
dar nu lipsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!
Doar chipul tău prelung, iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat. - Nichita Stanescu
CARTEA MEA DE VIZITA: ORTOGRAFIA LIMBII ROMANE!
Trecatorule care-mi vizitezi profilul,
Indraznesc sa-ti atrag atentia ca sunt foarte sensibila la greselile de ortografie. Daca nici macar gramatica limbii romane nu o stii, ce pretentii as mai putea avea de la tine?! Ce am mai avea de discutat?! Despre ce comunicare am putea vorbi?! Asa ca… aviz amatorilor! Daca imi scrieti mesaje de genul “ma v/a cunoaste”, “v/a intelege”, “m/ai intru”, “i/mi doresc o relatie serioasa”, “i/mi poti spune”, “i/ti repet” …etc., iar aceste greseli impardonabile sunt repetitive, nu va mirati ca nu va raspund sau, pur si simplu, va blochez. Intelectul meu este greu incercat atunci cand vad astfel de greseli, iar intre noi NU POATE EXISTA NICIUN FEL DE COMUNICARE.
Sper ca inainte de a incerca sa ma contactati in vreun fel, sa-mi cititi descrierea de la profil. Daca va simtiti jigniti cumva, nu aveti de ce. Vina va apartine. Daca n-ati fost capabili sa invatati minimele reguli de ortografie ale limbii romane, inseamna ca nu ati invatat nimic. Daca pana la 30-40 de ani nu ati reusit sa faceti o facultate, inseamna ca ati inchis orice punte de legatura intre mine si voi.
Trec cu vederea peste minciunelele legate de statut civil sau copii, cele legate de inaltime sau greutate, pentru inceput, dar ma oripileaza incultura si inexistenta neuronilor.
In loc de concluzie!
Daca esti incult, agramat, saracutz cu duhul si mai esti si fudul, ocoleste-ma! Fara suparare….
In rest.....iubiti-va!! Romantismul s-a nascut din iubire.
Iată câteva citate la limita dintre iubire şi ură...
“Iubirea? Luaţi-mi totul: Oscarul, banii, casa, dar iubirea nu! nu mi-o luaţi! Iubirea e ploaie, e vânt, e soare, e stea. Iubirea e respiraţie şi, da! Ştiu! Ştiu! Iubirea e otravă”. (Anna Magnani)
Urăsc şi iubesc. Cum vine asta, poate mă-ntrebi.
Nu ştiu: însă o simt şi mă sfâşii. (Maria Banus, din “Din poezia de dragoste a lumii”)
Ura este viciul sufletelor meschine… (Honoré de Balzac)
Când urâm pe cineva, urâm în el ceva ce face parte din noi înşine. (Hermann Hesse)
Ura e o licoare, o otravă mai scumpă decât cele folosite de vestiţii Borgia, căci e făcută din sângele, din sănătatea, din somnul nostru, şi din două treimi ale iubirii noastre! (Charles Baudelaire)
“Să-ţi spun ce este dragostea adevărată. E credinţă oarbă, umilinţă fără preget, supunere desăvârşită, încredere şi dăruire împotriva ta însuţi, împotriva lumii întregi. Dragostea înseamnă să îţi dai inima şi sufletul întreg celui care ţi le va zdrobi”.(Charles Dickens, Marile sperante)
“Ura nu poate fi învinsă prin simpla iubire, ci printr-o iubire mai puternică decât ura”. (Marin Preda)
”Tu crezi c-a fost iubire-adevarata...
Eu cred c-a fost o scurta nebunie...
Dar ce anume-a fost,
Ce-a vrut sa fie,
Noi nu vom sti-o poate, niciodata."- Celei care pleaca, I. Minulescu
Dragostea nu se poate transforma in ură. Ajunge sa fie adevărată.
Iubiti-vă si fiti fericiti! Nimic nu poate fi mai frumos decat să iubesti si să fii iubit.